Eu, Razvan.

Adio

2010-07-30T16:12:00.000+03:00

Am inceput, cu mult timp in urma, sa ma pierd. Dar nu stiu exact momentul. Poate pentru ca nu m-am pierdut brusc, ci incet-incet... treptat. Astazi mi-am dat seama cu adevarat ca m-am pierdut de tot. Am trait o buna perioada de timp intr-un "black out" care, de obicei, tine cateva clipe. Clipele mele, probabil, au o alta unitate de masura...

Obisnuiam sa-i spun cuiva "eu sunt precum un parazit, ma pot adapta oriunde... si fara sa-mi lasi timp de acomodare." Raman la aceeasi parere, voi pleca de aici si ma voi adapta in alta parte. Iar tot ceea ce am aici... va ramane aici. Eu sunt singurul care pleaca.

M-am plictisit sa mai fiu privit prin ochii blogului, sa fiu intrebat in realitate despre ceea ce scriu in virtual, mi-e sila de explicatii ale cuvintelor, propozitiilor, frazelor... de ce nu se poate lua totul exact asa cum e? Fara alte intrebari... De ce nu poate fiecare interpreta in propriul stil, fara sa mai ceara confirmare?

M-am racit putin cate putin, astfel incat sa nu-mi fie foarte greu sa renunt... sau sa resimt dorul. Apropo de dor... mi-e dor de o identitate necunoscuta.

Va multumesc tuturor celor care m-ati urmarit, m-ati avut la blogroll sau m-ati citit prin Google reader. De acum ma puteti sterge, aici nu va mai fi nimic.

Adio, 2shpe.blogspot.com

Incotro?

2010-07-20T18:53:00.001+03:00

Oamenii se nasc cu niste daruri pe care acestia nu si le aleg dar care, mai apoi, le vor influenta destinele. Unii dintre ei isi recunosc rapid darurile iar misiunile lor pe lume devin ceva mai usoare. Altii habar nu au ca in ei zac adevarate comori. Da, eu cred ca fiecare om care se naste, se naste cu o misiune.

Dar acum am o dilema: nu mai sunt atat de sigur de aceste "misiuni". Lumea se indreapta catre autodistrugere si refuz sa cred ca acesta este destinul nostru, desi fiecare zi care incepe tine sa ma contrazica puternic.

Darurile sunt bune sau rele. Ele se pliaza perfect pe natura umana exact in locurile potrivite si nu pot gresi. Lupta care se da intre ele este de cele mai multe ori sfasietoare. Mai ales cand aceasta lupta se duce intr-o singura persoana. Echilibrul te poate mentine la suprafata, nici viu, nici mort. La un moment dat, insa, acesta se va rupe iar atunci darul cel mai puternic te va guverna.

"Dar eu, fiind sarac, am doar visurile mele..." Equilibrium

2010-07-17T00:16:00.001+03:00

Turme

2010-06-27T13:42:00.001+03:00

Ne invartim intr-un cerc neintrerupt in care totul este la fel. Lumea, am eu impresia, a devenit o lume a clonelor in care totul trebuie sa fie ostentativ, tipator, "bibelotic".

Oamenii devin din ce in ce mai disperati de a intra in turme, niciodata o turma nu este completa pentru ca mereu se mai gaseste cineva care sa se alature. Cu totii sunt morti dupa clisee si le cauta cu darzenie la orizont.

Chiar si frumusetea a ajuns sa se inscrie in anumite tipare devenind, deja, vulgara. Tindem si tinem cu tot dinadinsul sa ne inscriem in false tipare...

Pare ca a disparut naturaletea, originalitatea, libertatea de actiune... dar, mai ales, libertatea de gandire. In turme nu exista nimic frumos.

I walk among you, but I'm not one of you

2010-06-11T22:46:00.000+03:00

Rasa umana a cautat dintotdeauna singurul lucru care ii va lipsi etern: perfectiunea. In fiecare om exista, la un moment dat, ambitia, visul, dorinta de a fi perfect sau de a face lucrurile perfect dar nu exista nimic perfect intr-o lume stapanita de oameni pentru ca oamenii, prin insasi definitia lor, sunt dusmanii cei mai aprigi ai perfectiunii... iar pentru ca si-o doresc atat de mult... nu o vor avea niciodata.

Rasa umana este atat de diferita in interiorul ei incat te ingrozesti daca ii urmaresti si incerci sa-i analizezi toate actiunile. Pacat ca nu exista o constiinta colectiva a acestei rase atat de ciudate, pentru ca daca o astfel de constiinta ar fi existat, atunci probabil ca misterul universului s-ar fi inchinat in fata ei.

Foamea dupa perfectiune a acestei rasei a dus la incalcarea tuturor legilor sfinte si a facut deja o regula din incalcarea oricarei alte reguli.

Oamenii sunt disperati dupa perfectiune desi nu recunosc asta, ba chiar afirma ca-si adora imperfectiunea. Dar cand se privesc singuri in oglinda... perfectiunea este singurul lor gand. Ce ironie... tocmai asa nu vor fi niciodata... perfecti.

Jungla de asfalt

2010-06-06T17:42:00.000+03:00

Incep sa urasc orasul din ce in ce mai mult. Nu orasul meu ci "orasul" in sine, in acceptiunea lui general-universal-valabila. Nu mai pot cu atata asfalt in jurul meu. Cu atatea si atatea cladiri, unele mai dragute altele de-a dreptul hidoase. Toate zgomotele zilei ma aduc cu nervii la limita. Urasc sunetul pickamerului, ii urasc pe soferii tembeli care claxoneaza ca disperatii si scot apoi capul pe geam pentru a-si refula gandurile urate si incinse pe oricine au ocazia.

Nu mai pot asculta nebunia orasului care creste de la zi la zi. Vreau doar sa inchid geamul, sa ma arunc rastignit in patul meu si sa ma visez intr-un loc departe... departe de orice urma de om sau de "civilizatie". Maine e, din nou, luni... jungla de asfalt renaste si o ia de la capat... din nou si din nou si din nou... Ooff...

12az

2010-06-05T01:25:00.000+03:00

Uneori simt o furie nebuna de a-mi pune ordine in viata. De a lua si de a aseza fiecare lucru in parte. Dar de fiecare data este ceva in mine care nu ma lasa sa merg mai departe. Incep sa merg pe un drum dar ma trezesc in scurt timp pe un cu totul alt drum, la fel de nedumerit... de fiecare data. Sunt atat de usor de criticat... dar, din pacate pentru mine, sunt criticat de cei superficiali si falsi prin fiecare por al existentei lor. Chestia asta ma amuza, insa, la un momentdat ma intristeaza pentru ca in joc este viata mea.

Nu stiu nici acum ce voi face sau ce vreau cu adevarat sa fac. Incerc, inca, sa ma gasesc. Sunt doar ratacit... undeva departe. Sa fiu chiar atat de greu de inteles?

D.s.i. [fragment]

2010-05-19T01:30:00.001+03:00

Cu ochii inchisi anvergura aripilor mele prinde contur. Mai simt doar vantul racoritor care-mi increteste barba si fiorul rece, dar parca dulce, care imi traverseaza intreaga coloana vertebrala. De la inaltimea aceea lumea este minuscula, asadar nu trebuie sa mai fac niciun efort pentru a-i vedea pe toti: oameni si lucruri.
Incerc sa-mi reglez respiratia si sa-mi recunosc toate trairile care ma incearca. Daca as putea armoniza totul probabil ca acum as fi fost fiinta perfecta. Ma inclin din ce in ce mai mult, suficient cat sa-mi pot lua zborul...

Deschid ochii. Ii deschid in disperarea mea de a vedea totul. Totul de sus pana jos. Vreau sa-mi vad, nu doar sa-mi aud, aripile miscandu-se in sus si in jos. Vreau sa vad intreaga lume de deasupra. Chiar daca zborul meu ar putea dura o fractiune de secunda sau un an chiar... nu vreau sa ratez nimic.

Totusi, pentru cateva secunde, inchid ochii si ma las in voia zborului. A propriului meu zbor. Un zbor liber... fara frontiere, fara temeri. Aud doar fluturul aripilor si simt doar taria aerului rece in care zbor in voie.

Redeschid ochii iar spatiul meu este populat din nou de cei de care ma ascunsesem atunci cand aripile mi-au crescut. "Zbor!", le-am spus tuturor. "Uitati-va, zbor!" Dar nimeni nu-mi vedea aripile, nimeni nu-mi vedea zborul. Totul era inutil acum. Desi nu zburam pentru ei, si nu aveam nevoie de confirmarile sau aprecierile lor... am inceput, incet dar sigur, sa-mi pierd increderea ca mai pot zbura. Iar aripile m-au parasit...

La ce bune niste aripi... daca tu nu poti zbura?! Mi-am gresit drumul atunci cand puteam zbura si am ales sa-mi inchid ochii pentru putin timp. Astfel am ajuns din nou printre ei. Iar asta... ei bine, asta m-a costat aripile.

La un timp apoi, o oarecare ea mi-a spus ranjind "Hey, dansez! Uita-te, dansez!" Cu o fata livida si seaca i-am raspuns "Eu nu pot zbura, la ce m-ar interesa dansul tau?" Mi-a fost clar atunci ca transformarea mea a fost definitiva. Eu eram doar altul dintre ei. Iar ea, o oarecare ea, la putin timp apoi, am auzit-o, cu aceeasi voce stinsa pe care eu am folosit-o in fata ei: "Eu nu stiu sa dansez!"

Pierdut

2010-05-15T01:07:00.003+03:00

Tanjesc din nou, inexplicabil, dupa senzatia de oboseala acuta resimtita in fiecare os al organismului meu. Ard sa-mi resimt timpanele bubuind intr-o galagie sacadata si pleoapele cu greu atarnand. Imi doresc ceea ce altii au in acest moment dar blesteama, ceea ce altii resping pe mine m-ar face, acum, fericit.

Este, de fapt, ceea ce, la un momentdat, eu insumi uram cu atata pathos. Am plecat in cautarea mea dar m-am pierdut undeva pe propriul drum iar acum nici macar "acasa" nu mai sunt in stare sa ma intorc. De continuat drumul... nici nu mai vorbesc. Sunt de mult timp deraiat de pe orice directie, astfel incat acum nu mai stiu daca pasii pe care ii fac, e adevarat cu o oarecare timiditate care ma caracterizeaza, ma vor duce inainte sau inapoi...

Reperele pe care mi le-am luat sunt deja pierdute in neant, atat de pierdute incat am impresia ca ele nu au existat niciodata. Iar daca va fi vreodata sa ma regasesc sper sa nu fiu acelasi individ pierdut care sunt acum.

"De ce?"

2010-05-12T00:56:00.000+03:00

Ma gandeam ca daca mi s-ar permite sa-i pun o intrebare lui Dumnezeu... atunci aceasta ar fi "De ce?". Dar pe zi ce trece imi dau seama ca nu trebuie sa mai existe "De ce?"...

Sunt lucruri care pur si simplu se intampla... si nu ti se poate raspunde la "De ce?", sunt chestii, urate sau frumoase, pe care le faci cu cea mai mare naturalete si ramai blocat atunci cand esti intrebat "De ce ai facut asta?" cand tu nu ai urmarit nimic, nu ti-ai dorit nimic, nu ai asteptat nimic... doar ai facut-o, din propria ta simtire.

Ne aruncam cu toata fiinta in lucruri care noua ni se par a fi interesante si experimentam tot ceea ce ne "arde"... uneori ne iese, alteori nu. Dar mereu se termina la fel... cu eternul "De ce?". Oricum ar fi totul, meritam mai mult decat un simplu "De ce?"

Sunt in continuare la fel de confuz in gandire, si mai ales in exprimare, iar asta este, poate, singurul lucru care inca imi mai place la mine. "De ce?"... Nu exista "De ce?".

Raspuns

2010-05-07T01:14:00.003+03:00

Aici, pe blogul meu, imi permit sa fiu asa cum nu pot fi in fata tuturor. Aici nu trebuie sa ma opresc pentru a asculta ceva sau pe altcineva. Nu sunt intrerupt in momentul in care vreau sa-mi exprim o idee sau un gand. Nu trebuie nici macar sa ofer zambete de complezenta sau sa par atent atunci cand mintea mea este plecata departe. Aici sunt pur si simplu eu, doar o alta parte din mine. Una dintre ciudatele parti care ma compun. Recunosc ca este posibil sa par diferit, sunt sigur ca par diferit, dar sunt acelasi eu... om compus din momente.

Aici sunt partea intunecata a planetei mele. Si, da!, am si eu un soare, asa cum avem cu totii, chiar daca lumea mea e patrata.

P.s: Comentariile nu sunt sterse, sunt doar ascunse si oprite. Mi-am dat seama ca nu vreau sa ascult alte pareri sau sfaturi. Scriu doar pentru mine.

.

2010-05-02T00:31:00.001+03:00

Viata mea e trasa la indigo punct

Lumea mea e patrata

2010-04-30T00:04:00.003+03:00

Aud mai mereu in jurul meu, si nu numai, "nu ma tem de nimeni, doar de Dumnezeu". In general cei care spun asta sunt cei care vor sa para mai tari si mai puternici decat sunt. Si mai vor sa-si arate credinta lor in divinitate. Nu-mi plac acesti oameni, de ce sa-ti fie teama sau frica de Cineva despre care se spune si se crede ca te-a creat si chiar te mai si iubeste?

Felul in care oamenii privesc religia eu il consider a fi unul foarte ciudat. Il vad ca pe o dorinta disperata de a crede ca destinul nostru nu ne apartine iar acolo, undeva, mai exista Cineva in seama caruia mai lasam una, alta... Si atunci iar ma intreb... de ce mai traim daca nu ne putem coordona singuri propria viata? De ce unii se pot bucura de iubirea mai mare si mai profunda a divinitatii iar altii nu? Sau, mai cinic, de ce unii se "nasc morti"...? Si exemple, in sensul acesta, as putea da un milion...

Eu cred ca Dumnezeu nu este unul singur. Nu este DUMNEZUL ACELA al tuturor. Dumnezeu este fiecare din noi. Dumnezeul meu este mama mea, Dumnezeul meu este sora mea. Niciuna dintre ele nu reprezinta Dumnezeul tau, pentru ca tu il ai pe al tau sau ai tai. Care la randul lor au avut sau mai au propriul lor Dumnezeu.

Eu, azi, sunt un nimeni intr-o lume de nimicuri si mai fragila decat si-ar putea cineva, oricine, imagina vreodata. Sunt un observator acid al propriei lumi prin care ma plimb dintr-un colt in altul. Pentru ca lumea mea e patrata, nu rotunda... si nu voi spune "ma tem doar de Dumnezeu", pentru ca Ele sunt singurele care ma iubesc, iar de iubirea lor nu ma pot teme.

Motive

2010-04-28T00:53:00.002+03:00

In tot ceea ce fac, caut sau gasesc... am nevoie de motive. Ca sunt reale, bazate sau puerile... ele imi pun ordine in viata... adica imi puneau. Acum... ce ordine mai poate fi intr-un loc in care haosul ranjeste rece cu toti dintii la vedere?

Incerc sa-mi gasesc diferite motive pentru care sa... sa... sa ce?! Am avut ca motive ambitia, iubirea sau razbunarea. Pe niciunul dintre ele nu-l mai regasesc acum pentru ca toate au fost contopite in obisnuinta. Iar obisnuinta in haos duce la... o chestie ciudata pe care o simt tot mai des sub propria mea piele.

Un alt of

2010-04-17T01:12:00.000+03:00

Se intampla uneori sa ne aflam singuri intr-o camera intunecata, fara a avea nici cea mai mica dorinta de a dormi. Si oricat am incerca sa plecam de acolo, spre lumina becului de pe stalp... nu o putem face pentru ca, de cele mai multe ori, nu avem cu cine.

Si atunci, fara sa vreau, incep sa-mi treaca prin minte amintirile cele mai recente, sau cele mai placute. Ciudat este faptul ca pe cat de frumoase au fost clipele alea pe atat de urat este momentul asta. Momentul meu de acum.

Unii dintre noi sunt nascuti pentru a trai din momente. Niciodata sa nu obtina "maximul suprem" ci doar franturi... de visuri sau de dorinte. Unii dintre noi suntem doar "hrana" altora ce vor sa devieze putin de pe linia lor doar pentru a avea de unde reveni. Dar ceea ce nu stiu ei, ceilalti, este faptul ca ne deviaza si pe noi, punandu-ne in situatia de a ne uita cursul initial.

Si ma trezesc undeva, in intuneric, aiurea, stiind cum am ajuns acolo dar nestiind cum sa mai plec... singur, dezorientat si intrebandu-ma... "Ce sunt eu...?"

... eu sunt doar o chestie de moment. Sau am fost.

Jumatate inger, jumatate demon...

2010-04-12T17:36:00.001+03:00

Femeia este, de departe, cea mai ciudata fiinta dintre toate cele cunoscute omenirii, din toate timpurile... ea este chipul pe care-l mangai cu dragoste si indoiala... ca-l vei mai vedea vreodata.

Femeia este silueta misterioasa care-si trage cearceaful peste ea, dimineata, si fuge in baie, intrebandu-te si spunandu-ti apoi tot felul de chestii ciudate... si fara legatura.

Femeia este iubita care-ti sare in brate si te saruta, soptindu-ti la ureche... "o sa fie bine", atunci cand ai impresia ca lumea ta se scufunda. Ea este cea care-ti cutreiera gandurile si-ti alunga noptile... dupa o simpla privire.

Dar tot ea, femeia, te trimite in infern zambindu-ti copilaros si cerandu-ti iertare... dar eliminand din jur tot ceea ce te-ar putea ajuta sa nu mai cazi.

Femeia... uneori este demonul in persoana, alteori... femeia este ingerul care-ti lumineaza calea...

... acesta este raspunsul meu la intrebarea Terrei, "Ce este femeia?"

Zambet

2010-04-06T17:27:00.000+03:00

Nu ma pot abtine sa nu zambesc. Cu zambetul care-mi strange inima intr-un pumn rece si puternic, facand-o sa pompeze acum sentimente in tot trupul meu, sa le pompeze sacadat si precis. De la suflet in sus si de la suflet in jos.

Dar, totusi, de ce zambesc? Zambesc pentru ca sunt fortat sa o fac. De cate ori, in viata, nu zambim atunci cand in noi se duc adevarate razboaie, furtuni...? Zambesc fortat de sufletul meu, zambesc, din nou, in autoaparare. As vrea sa ma apar de mine, dar, deja, nu mai pot.

Se spune ca "lucrurile cu care te obisnuiesti aduc cu ele mai putina suferinta" (N. Machiavelli)... hmm... mda... :)

Inlocuitor

2010-03-30T23:08:00.001+03:00

Traiesc la jumatate. Uneori jumatatea plina, alteori jumatatea goala... de cele mai multe ori jumatatea goala. Precum un inlocuitor de ceva sau cineva. Nu pot fi pur si simplu eu... cel ce sunt. Un intreg.

In mine se vad alti ochi. Nu ai mei. Desi in ochii mei se priveste. Am invatat sa inlocuiesc momente, sentimente. Sa vin, sa stau o vreme... iar apoi sa plec. Fara sa cer sau sa-mi doresc ceva in schimb. Dar totul are o limita...

Iar cand limita asta este atinsa noptile mele devin zile...

Trei puncte...

2010-03-18T12:23:00.002+02:00

Daca as putea face acum o groapa mare-mare, sa ma bag in ea iar lumea sa uite de mine... sau ca am existat vreodata... as face-o. Nu din nevoia de a fugi... ci din nevoia de a disparea. Asa, pur si simplu... Mi-am dorit cu disperare un nou inceput. Dar este mereu acelasi. Acelasi inceput... urat, vechi... prost. Traiesc, parca, aceeasi clipa de o vesnicie deja...

Intregul meu este un gol continuu. Iar suprafata mea este superficiala, falsa, lipsita de incredere... Daca as putea disparea, pentru o clipa macar... pur si simplu...

Închis

2010-03-10T20:19:00.001+02:00

Uneori ne aflăm atât de jos încât ni se pare că o veşnicie ne-ar lua să ne ridicăm. Mişcările ne sunt lente iar privirea pierdută într-un ubicuu întuneric. Lumina ne-ar putea răni... dar nu ne-ar răni privirea, ci ne-ar arde pielea.

Obişnuim să ne retragem sătui de... sătui de tot, pur şi simplu. Chiar şi sătui de noi. Şi ne retragem acolo unde nimeni nu ar putea ajunge. Iar dacă ar ajunge... să nu poată intra. Ferecăm totul în jurul nostru, ne înconjurăm de lacăte şi de încuietori aruncând cheile, undeva, la întâmplare.

Simţim, în anumite momente, că izolarea este o a doua natură a noastră... apelând la ea de fiecare dată când ajungem la nivelul maxim de saturaţie. Saturaţie de tot. Şi de toate. Este nevoia simplă de a trage, pentru puţin timp, cortina, de a inchide uşile, ferestrele şi tot ceea ce a fost deschis vreodată.

Ne dorim, doar pentru noi, tot oxigenul din jur. Inspirăm şi expirăm sigur şi intes... savurând plăcerea de a o face singuri. Astăzi am fost "nu", astăzi am fost închis.

Prin alţii

2010-03-08T19:41:00.001+02:00

De, poate, milioane de ori m-am întrebat în sinea mea cum mă văd alţii. Cum mă vede omul de la magazinul căruia cer discret trei ţigări, sau cel de la colţul străzii pe lângă care trec nepăsător... sau cum mă vede fata care-mi place atât de mult.

Uneori sufăr de mine. Adică mă aşez în centrul Universului şi mă comport precum un zeu. Un zeu căruia i se cuvine totul. Singura dreptate este dreptatea mea, ochii mei văd unicul adevăr iar sentimentele mele sunt singurele reale. Tot ceea ce spun sau fac... este corect, toţi ceilalţi geşesc.

Uneori sufăr de mine atât de mult încât mă sperii, dar, totuşi, sunt curios care este primul cuvânt care le vine în minte celor care mă văd, nu că m-ar interesa foarte mult... sunt doar curios.

Paula, Paula... :)

2010-03-07T17:44:00.002+02:00

Am o pasiune pentru Paula Seling şi nu mi-am ascuns-o niciodată. Nu urmăresc Eurovisionul, este o tâmpenie de concurs dar am aflat că Paula, împreună cu Ovi, va reprezenta România la Oslo. De data asta mă voi uita şi eu. Nu le urez baftă sau succes, pentru că nu au nicio şansă. Nu din punct de vedere muzical... ci din alte puncte de vedere.

Doamnelor şi domnişoarelor...

2010-03-01T10:36:00.002+02:00

... La mulţi ani! :)

Emee,

2010-02-28T18:40:00.004+02:00

Ca tine şi ca mine sunt mulţi pe lumea asta. Că ne ascundem, sau că mă ascund, în spatele unei categorii... nu are nici cea mai mică importanţă. Pentru mine, pentru tine sau pentru noi.

Ne pierdem printre confuzii şi iluzii. Ca într-un labirint a cărui ieşire pare de negăsit. Ca nişte copii suntem... care confundă binele cu răul... privind în jur.

Să nu crezi că pe lumea asta sunt numai lucruri frumoase. Mai sunt şi lucruri urâte, chiar dacă tu nu vrei... ele sunt. La fel ca ele sunt şi eu. La fel ca mine, sau poate ca noi, mai sunt mulţi alţii.

Blue cafe

2010-02-27T16:33:00.005+02:00

Personal

2010-02-22T10:19:00.001+02:00

"Inteligenţa mă urmăreşte dar eu fug mai repede" :)

Se spune despre cei care se vorbesc singuri de rău că încearcă să atragă atenţia celor din jur asupra lor sau doar că se apără pentru a-şi masca propriile nereuşite. Unii o fac pentru milă... alţii din motive personale.

Eu o fac din motive personale. Sincer, nu îmi pasă de părerea nimănui atunci când eu ştiu că sunt prost. Sau atunci când strălucesc. E drept, am foarte putine momente de strălucire... dar, totuşi, sunt fericit că nu lipsesc cu desăvârşire. Îmi place să mă critic, şi o fac în public chiar, fără nicio jenă. Nu am încercat niciodată să mă dau rotund... dacă eu sunt pătrat, pentru că ştiu exact ce şi cum simt. Mă critic singur pentru că mai sincer şi mai corect decât egoul meu nu poate fi nimeni.

Nu sunt comercial, nu spun despre mine ceea ce ar vrea alţii să audă. Sunt ciudat şi-o recunosc de fiecare dată când este nevoie. "Ceea ce vezi este exact ceea ce sunt" iar tot ce pot oferi este clipa de faţă. Nimic mai mult, nimic mai puţin.

Mesaj

2010-02-21T16:33:00.001+02:00

La mulţi ani, mamă!

2010-02-17T00:30:00.002+02:00

Fiecare dintre noi avem idoli şi modele în viaţă. Persoane pe care le alegem, de cele mai multe ori, din jurul nostru. Eu sunt mândru pentru că am avut norocul de a fi băiatul mamei mele iar mama să-mi fie modelul de urmat.

La mulţi ani, mamă!

Liniştea mea

2010-02-13T23:16:00.002+02:00

În unele momente avem nevoie doar de linişte. Linişte... atât. Şi o căutăm oriunde. Oriunde ştim noi. E ca atunci când vrei să păşeşti într-o sală uriaşă... plină de scaune. Dar goală... de oameni. Vrei să-ţi auzi doar paşii apăsaţi, zgomotul aproape mecanic al pantofilor ce calcă sala în picioare. Să te aşezi pe un loc oarecare. Împăcat cu tine să fii. Apoi... să aştepţi...

... începutul filmului. Filmul vieţii tale. Iar în linişte să priveşti. Departe să fii de tot ce ţi-e străin, de orice sunet nedorit. Mai zâmbeşti, te mai încrunţi, mai schimbi poziţia în care stai. Te mai răzvrăteşti... precum un regizor ce ar vrea să schimbe ceva. Dar repede te potoleşti. Priveşti spre scaunele din jurul tău. Sunt pretutindeni cât vezi cu ochii. Vechi şi prăfuite. Oare câţi alţii, înaintea ta, şi-au mai dorit asta?; te întrebi. Liniştea asta...

Şi începi să mergi prin sala semiîntunecată cu mâinile în buzunar şi în linişte deplină. Izolat eşti de cei ce nu te înţeleg, de cei ce te judecă şi de cei ce te acuză. Doar sunetul pantofilor îţi perturbă tăcerea, dar tocmai asta este ceea ce te face fericit acum. Ceea ce alţii nu înţeleg îţi este atât de clar ţie. Iar zgomotul pantofilor tăi... este liniştea ta.

Impostor

2010-02-10T01:30:00.001+02:00

În ultimul timp aud peste tot în jurul meu doar vorbe de bine. Că sunt aşa si pe dincolo. Nimeni nu îmi spune adevărul: că sunt un pui de ratat, care şi-a futut viitorul cu fiecare ocazie pe care a avut-o. Sau n-a avut-o. Că habar nu am ce vreau eu de la viaţa asta şi că nu am făcut nimic care să iasă în evidenţă până la 24 de ani. Nimic de bine.

Prostiile sunt singurele mele "realizări". Stăpânesc arta de a trăi în eşec iar asta este singura mea "calitate". Nu sunt deloc un băiat extraordinar. Sunt cât se poate de ordinar, mai ordinar ca mine nu există. Sunt un parazit care se hrăneşte cu mii de visuri, zi şi noapte, un adult cu minte de copil care nu se poate maturiza. Să dezamăgesc este mottoul vieţii mele.

Nu sunt inteligent, nu sunt deştept, nu sunt deosebit, nu sunt nimic din tot ceea ce mi se spune de bine. În spatele măştii mele sunt hidos, sunt opusul a tot. Urăsc să mai fiu lăudat când eu ştiu ce şi cum sunt. Că nu sunt capabil să fac nimic din tot ceea ce se crede că aş putea să fac. Vreau să fiu privit aşa: ca un nimic, ca un zero, ca un individ fără culoare, fără cultură, ca unul de la care să nu te aştepţi la nimic, nici de bine nici de rău. În fond şi la urma urmei, exact aşa sunt.

Ştiu, poate că e doar o parte din mine, dar e partea care mă doare cel mai tare.

P.S.: Rog frumos... fără comentarii de susţinere.

Imagine...

2010-02-09T18:10:00.002+02:00

Sincer

2010-02-04T19:10:00.002+02:00

Cu cât sunt mai departe cu atât vreau să fiu mai aproape. Iar cu cât sunt mai aproape cu atât vreau să fiu mai departe. Confuzia este starea generală în care mă regăsesc la fiecare privire pe care o arunc în oglindă. Încerc să arunc cât mai puţine, poate că şi de aceea barba mi-e mare, parul netuns iar hainele nepotrivite. Pentru că nu ştiu cum arăt, cine sunt... dar, mai ales, ce vreau.

"Nu ştiu" este expresia care mă defineşte în fiecare secundă a vieţii mele. Reiau aceleaşi trasee zi de zi. Nimic nu mă mai motivează. Mă uit absurd prin lumea din jur dar nu mai înţeleg nimic. Nu mai înţeleg pentru că nu mai vreau să înţeleg. Pe mine... cine mă'nţelege?

Sincer mă întreb: ce vreau? Dar în jurul meu este doar linişte. Uneori aş vrea să aud voci... voci sincere, care să nu mă mintă, să nu se joace cu mine şi care să mă înţeleagă. Voci aspre care să ţipe, sau voci blânde care să mă încurajeze. Nu cer nici măcar chipuri... doar voci.

Acum miros urât. A parfum amestecat cu ţigări. Iar duşul este singura mea scăpare şi, poate, singurul loc în care, pentru puţin timp, mă voi regăsi.

Prost

2010-02-01T00:23:00.002+02:00

Trecem prin anumite perioade in viaţă în care suntem tare proşti. Da' proşti rău. Pe mine mă ţine prostia asta de vreo 5-6 luni. Da, ok, recunosc acum: sunt prost! Nu mă mai suport la cât de prost sunt.

P.S.: Am pus şi poză pentru că vreau să mă fac foarte bine înţeles.

R de la Ratat

2010-01-31T01:18:00.002+02:00

Nu ne alegem noi lumea în care să venim. Nu ne alegem nici măcar locul sau când să venim. Ne trezim singuri într-o lume în care, de atunci, va trebui să începem să învăţăm a ne descurca.

Vei fi singur de cele mai multe ori. Iar prieteni vei avea doi sau trei. Şi ei la fel ca tine. Şi vor cunoaşte doar un sfert din ceea ce eşti tu. Oricum, destul de mult, în condiţiile în care nici măcar tu nu te cunoşti în totalitate.

Ne înfuriem şi ne pierdem minţile atunci când vedem cum aripile ne sunt ciuntite. Ne dor rănile cioburilor în acţiune, urlăm în sinea noastră dar urletul este unul mut. Filmul în care jucăm este alb-negru, imaginea cu purici, iar decorul jalnic. Unii îl vor admira şi-l vor numi "operă de artă". Alţii îl vor arăta cu degetul şi vor râde, se vor întoarce în filmele lor pline de sunet, fără urmă de purice şi din plin colorate.

Cei mai buni dintre noi s-ar putea ridica şi-ntr-o junglă, cu drepturi egale cu ale oricui ar îndrăzni să-l conteste. Dar cei mai mulţi dintre noi vom trăi mereu sub umbra unui regret. Pentru că asta obişnuim să facem: să privim în urmă. Uităm să ne trăim prezentul. Regretăm ba una, ba alta. Iar timpul, cu noi cu tot, trece.

P.S.: Ciudat cum de rataţii dau cele mai bune sfaturi de viaţă atunci când însăşi viaţa lor este un chin.

Greşesc

2010-01-29T00:01:00.006+02:00

Spunem uneori că în viaţa noastră nu vom repeta anumite greşeli pe care le facem în diferite momente. Mai mult sau mai puţin importante. Promitem, jurăm, bla, bla, bla. Apoi... trece timpu'.

Sunt perioade în care ne mobilizăm cu toată fiinţa noastră pentru a face, sau pentru a nu face, un lucru anume. Pentru a repeta, sau a nu repeta, o întâmplare anume. A evita, sau a nu evita, o situaţie anume.

Greşelile se nasc din acţiunile noastre. Dar atunci când nu facem nimic cum de mai greşim? Greşim pentru că nu acţionăm. Dar când acţionăm... greşim. Poate părea incredibil dar sunt oameni care greşesc mereu. Prin acţiune sau prin nonacţiune. Orice ar face, oricum ar face... pur şi simplu greşesc. Şi iar îşi promit, printr-un monolog în faţa oglinzii, că bla, bla, bla...

Ciudat este că ne dăm seama atunci când repetăm greşelile. Şi nu ne oprim. Să fie oare de vină plăcerea sadică de a greşi sau dorinţa de a încerca, de fiecare dată, să schimbăm sfârşitul?

Un om care, în cea mai mare parte a timpului, greşeşte,
Răzvan Alexandru.

Îmi pare rău....

2010-01-28T00:59:00.002+02:00

... pentru că blogul îmi este citit şi de persoane care mă cunosc în realitate şi mă văd, poate, zi de zi. Am greşit când am încercat, pentru puţin timp, să-l fac cunoscut, acum nu mai pot scrie chiar tot ce simt.

Puţin mai aproape

2010-01-27T01:44:00.000+02:00

Îmi trag gluga pe cap şi urc în autobus. Dau un leu pentru bilet şi mă aşez pe un scaun oarecare, unul dintre acelea singure, astfel încât să nu se mai aşeze nimeni lângă mine.

Desenez un zâmbet pătrat pe geamul îngheţat şi-mi pun mâinile în sân. De data asta nu mai am căştile în urechi. Maşina nu e nici goală dar nici plină. Fiecare pare să aibă locul lui pe scaun. Probabil că faţa mea nebărbierită atrage privirile unei doamne care simt că mă priveşte... oarecum într-un fel, nu de bine. Uneori imaginea fizică îmi trădează imaginea interioară. Mi-aş fi dorit să-i spun femeii ca nu muşc. Dar am preferat peisajul geamului.

Cum e să vezi lumea prin zâmbet? Simplu. Desenează-l şi priveşte prin el.

În dreapta mea un bărbat şi o femeie vorbesc. Despre noi, oamenii, şi despre răutatea din noi. El crede că "sfârşitul cam ăsta e, la cum merge lumea, nu mai e mult până nu mai e deloc, aşa cum au prezis ăia". Eu zâmbesc, uitându-mă afară prin zâmbet şi aşteptând reacţie din partea femeii. "Să nu spui că si tu crezi în prostiile astea. Sfârşitul poate veni acum, mâine sau peste 10 ani. Doar Dumnezeu ştie când."

"Mă retrag" din ascultat pentru că deja ştiu spre ce se îndreaptă discuţia. Ea o va ţine pe a ei, cu Dumnezeu, iar el pe a lui... cu prezicerile şi semnele apocaliptice. Mă gândesc că nu sunt de ajuns doar două căi prin care lumea se va sfârşi iar atunci îmi vine în minte una dintre obsesiile vieţii mele: sufletul.

Sufletul pe care eu îl consider acum ca fiind marea "problemă" a omenirii. Nu Dumnezeu, nu profeţiile... ci sufletul care pare scăpat de sub control. Oamenii nu mai domnesc prin suflet ci sufletul domneşte prin oameni. Ştiu cât de periculos este să-ţi laşi sufletul să te conducă. Vrea totul, ca orice suflet, să stăpânească, să comande, să câştige. Fiecare suflet vrea asta. Iar războiul a început...

Sfârşitul nu cred că mai ţine doar de Dumnezeu. Ţine acum doar de sufletele scăpate de sub control, cele care se cred Dumnezeu... De acolo pleacă totul. Din suflet, acum din suflete necontrolate.

Suflu un aer cald peste zâmbetul din geam şi dau cu mâna. Simplu, la fel cum poate fi şi sfârşitul. Cred că azi am mai înţeles ceva... sunt cu un pas mai aproape.

Bang

2010-01-26T23:13:00.000+02:00

Vreau ce am vrut

2010-01-23T23:29:00.008+02:00

Vreau să ştiu poveşti. Cât mai multe poveşti. Adică nu mai vreau. Vroiam, cândva... demult. Atunci când eram doar un copil curios să cunoască tot... absolut tot, orice. Mă interesa povestea fiecărui om. Poveştile necunoscuţilor din faţa mea.

Îmi spuneam în sine că există o legătură între noi toţi. Eram curios care sunt legăturile mele cu lumea din jur. Vedeam în fiecare persoană o poveste. Vedeam poveşti triste, vesele, banale sau pur şi simplu normale. Mă întrebam cum de ajungeau cerşetorii cerşetori. Mai ales cei bătrâni. "Ce poveşti trebuie să aibă în spate aceste persoane..." De cele mai multe ori întorceam capul după ele, cu o privire pierdută şi mintea fixată pe istorie. "De-ar putea lumea să-i asculte..."

Alteori îmi doream să intru în minţile oamenilor absenţi. "Pe ce meleaguri or fi ei acum" sau "în ce drame or trăi" erau gândurile cele mai frecvente atunci când îî vedeam.

Dar întotdeauna am fost de părere că poveştile fascinante le au copiii. Se spune despre ei că pot vedea (şi văd) atât lucrurile reale pe care noi le vedem cât şi... altceva. Asta până când îi educăm noi că altceva nu există. Vroiam să văd ce văd ei. Să trăiesc în poveştile lor. "Ce minuni reale văd acum iar noi îi vom face să creadă că sunt doar poveşti" iar copiii nu le mai văd când cresc. Când cresc şi ne cred.

Vreau ce am vrut cândva... din nou copil de-aş fi, interesat de poveşti.

Lumea mea

2010-01-23T00:34:00.005+02:00

Lumea mea nu e asta. Nu e cea în care trăieşti tu. Cea în care respiri, dormi, iubeşti, citeşti, mergi sau visezi tu. Lumea mea nu e nici în basmele ispiresciene ale copilăriei nici în visurile opulente ale săracilor. De suflet, de minte sau de trup.

În lumea mea nu există urât, frumos... alb, nergu... material, imaterial... nu există nimic din ceea ce în lumea asta există. Lumea mea e mult în afara standardelor lumii tale, voastre, "noastre"... Lumea mea priveşte şi ascultă înainte de a acuza. Înţelege şi aşteaptă înainte de a vorbi. Face pas după pas, fără salturi mortale. Lumea mea e banală.

Aici doar rătăcesc, colind în speranţa că într-o zi voi găsi poarta cea bună, poarta lumii mele. Aici mă pierd cu fiecare minut ce trece, mă înec cu fiecare gură de oxigen pe care o iau în miezul zilei... mă sting precum un muc de ţigară într-o scrumieră...

Eu nu aparţin acestei lumi iar lumea mea... n-o găsesc. Deci, eu, exist ori sunt doar un abur într-o lume?

Marc Anthony

2010-01-22T13:23:00.003+02:00

Eram mic atunci când a apărut acest videoclip şi ştiu că ţineam televizorul doar pe MTV să-l văd de cât mai multe ori. Apoi am început să înţeleg spaniola, şi implicit versurile, mi-am dat seama că ele reprezintă teama oricărui bărbat...

I folck u

2010-01-20T16:38:00.003+02:00

Muzica folck este cea care mă atrage cel mai mult dintre toate genurile muzicale, este muzica mea. În principal datorită versurilor.

... şi mai sunt multe, multe, multe...

În urmă....

2010-01-20T00:07:00.006+02:00

... cu ceva timp selectasem câteva citate din folclorul arab. Unul dintre ele mă defineşte, de acum, complet: "Pentru a-ţi realiza visele, trebuie mai întâi să te trezeşti."

Sunt mai treaz ca niciodată.

Infantil

2010-01-18T23:43:00.003+02:00

Încă de mici copii începem să ne ataşăm. De obiecte, de oameni, de obiceiuri... de orice. Este în natura umană, o nevoie primară... dorinţa de ataşare, la fel ca şi violenţa, de exemplu.

Niciodată, dar absolut niciodată, nu mi-au plăcut despărţirile. Se întâmplă exact ca în filme... strângeri puternice, promisiuni, lacrimi... şi multă, multă furie. Paşii timizi îndepărtându-se, privirea întoarsă şi junghiul care-ţi accelerează bătăile inimii... Sentimentele, în toată splendoarea lor. Este sfâşietor, apocaliptic aproape, să fii nevoit a te despărţi. Doar pentru că... asta e, aşa trebuie.

Privirea pierdută, undeva în faţa unui geam prin care-ţi vezi doar liniile ce-ţi conturează faţa şi forma urâtă a ochilor învinşi, te face să simţi un imens gol care-ţi întunecă şi ultima rază de lumină rămasă într-un colţ din tine. Te-ai sfâşia, dacă ai putea, precum o bestie-şi sfâşâie prada... doar pentru a te împărţi acolo unde sufletul tău se simte acasă. Ubicuum de-ai putea fi...

În urmă, chiar cu sufletul stins şi uşor depărtându-te, şimţi că sunt priviri aţintite către tine... e bine până la urmă să ştii că, totuşi, încă, nu eşti singur.

De multe ori am încercat să-mi înţeleg sufletul şi reacţiile ciudate ale lui. Şi voi încerca în continuare...

La recitire

2009-12-18T22:19:00.004+02:00

Voi lipsi de pe blog, si de pe net, in general, o buna perioada de timp de aici inainte. Vreau sa profit de ocazia pe care o am acum si sa va urez tuturor "Sarbatori fericite!" si "La multi ani!" iar tot ce va doriti voi... sa devina realitate.

Sa ne recitim cu bine!

Să comunicăm

2009-12-16T00:21:00.004+02:00

Uneori în faţa noastră apar bariere de comunicare pe care unii dntre noi nu le pot depăşi. Asta, automat, duce la renunţare. Când totul depinde doar de exprimare, doar de cuvinte şi de puţină imaginaţie... este păcat să renunţăm atât de uşor doar pentru că nu putem găsi o frecvenţă anume de transmitere a unui mesaj. Dacă nu găsim frecvenţa... atunci să facem alta.

Comunicarea ar trebui să fie cel mai facil, cel mai accesibil mod de socializare într-o lume nebună... aşa cum este lumea noastră, iar inventivitatea este poarta către o lume nouă care doar aşteaptă să fie descoperită.

Cuvintele sunt cel mai ieftin mod de a atrage, de a înşela, de a convinge... de a manipula. Cuvintele au format, de-a lungul istoriei, religii, au creat şi au întreţiut războaie sau au vândut nisip în deşert. Pe cuvinte s-au construit, în primul rând, imperii. Şi tot pe cuvinte au fost distruse. Cuvintele au cumpărat suflete şi au corupt minţi. Au mobilizat armate întregi trimise în faţa morţii. Cuvintele nu sunt doar... cuvinte.

Comunicarea este o armă aflată la îndemâna oricui, o armă pe care unii o folosesc, fără să ştie, încă din naştere... alţii o studiază o viaţă întreagă, in timp ce unii încă trăiesc în "epoca barbară" a cuvintelor. Cine nu-şi dă seama de asta... "nici nu ştie ce pierde".

Nu contează ce spui cât contează cum spui.

P.s.: Unele cuvinte sunt cu adevărat "invincibile"... ele sunt cuvintele sufletului. Să ne ferim pe cât putem de cei ce vorbesc prea mult din suflet.

D.s.i. (de Răzvan Alexandru)

2009-12-14T00:58:00.005+02:00

Îmi doresc foarte mult să scriu o carte. Despre ce? Habar nu am... acum o jumătate de oră am început să aberez. Sper ca până la 25 de ani să o termin. Alaltăieri am împlinit 24.

Tocmai mi-a venit în minte titlul... dar n-am să-l spun încă, doar iniţialele le public: "D.s.i"

Am înnebunit complet...

L.E.: Şi melodia asta îmi place mie. (merci Gia)

Spch.

2009-12-10T21:07:00.007+02:00

... Nu există Nord sau Sud, Est sau Vest. Nu există alb sau negru. Cald sau rece. Nu există bine sau rău. Sau... nu ar trebui să mai existe.

Calea de mijloc este singura cale. Singura cale într-o lume, pentru o lume, aproape perfectă. Pentru că nu există perfect sau imperfect. Ceea ce există, însă, este orizontul. Calea spre o uniune comună, compactă, care să strângă totul în jurul ei. Calea de mijloc este singura care ne poate ţine, încă, în viaţă. Pe mine, pe tine, pe voi... pe noi. Într-o lume pe care ne-o dorim înapoi.

S-au făcut greşeli. Se fac greşeli şi se vor mai face. Avem de învăţat în fiecare clipă, în fiecare moment al existenţei noastre. Avem nevoie să fim înţelepţi şi să privim lumea prin ochii înţelegerii. Lumea pe care azi încă o mai vedem pretutindeni în jurul nostru; ar putea fi lumea care se va termina... sau doar o vagă amintire a unui trecut tenebros... sau nici măcar atât.

Trebuie să fim liberi. În trup şi suflet. Să fim liberi şi să acceptăm libertatea. Trebuie să ne păstrăm minţile deschise. Oriunde, oricum, pentru orice. Să ascultăm ceea ce ce ne spun urechile şi să lăsăm ochii să vadă. Să nu ne temem şi să nu distrugem ceea ce, încă, nu înţelegem. Să lăsăm aparenţele de-o parte.

Prejudecăţile sunt o amprentă a trecutului, o amprentă pe care avem datoria de a o da uitării...

Una dintre porunci

2009-12-05T00:48:00.005+02:00

Porunca a 10 a: "Să nu pofteşti nimic din ce este al aproapelui tău."

Spuneam că dacă mi s-ar permite o întrebare către Dumezeu aceasta ar fi "De ce?" De ce, de exemplu, să nu-mi doresc să am ceea ce aproapele meu are? De ce să aibă el şi eu nu? De ce nu aş avea dreptul de a câştiga acel ceva? De a lupta şi de a obţine, atâta timp cât acel ceva nu-i aparţine din naştere?

Mă întreb... este greşit să-mi doresc a avea ceea doar văd în altă parte? Este ăsta un pacat, să-mi doresc ceva ce nu-i al meu? Este un păcat curiozitatea de a cunoaşte fructul intrezis? Eva, probabil, ar răspunde că da...

Am, uneori, curiozităţi care nu-mi dau pace. Nici ziua, dar mai ales, nici noaptea. Sunt acele curiozităţi timide ce se transformă în banalităţi pentru unii şi vise pentru alţii.

Curioşii mor repede... dar trăiesc intens.

Idee

2009-12-01T23:12:00.005+02:00

Lullaby

2009-11-30T18:53:00.001+02:00

Sunt unele melodii care... sunt pur şi simplu...

Protest.

2009-11-30T00:11:00.001+02:00

Nu-mi cereţi să fiu perfect! Nu sunt. Nu-mi cereţi să vă ascult mereu. Uneori nu-mi pot auzi nici măcar propriul glas.

Am greşelile mele, greşeli pe care le-am făcut singur şi greşeli pe care le urăsc. Şi da, le şi regret, deşi, spuneam că nu regret nimic din tot ceea ce am făcut. Ei bine, uite că acum regret. Azi, acum, regret. Mâinie... nu ştiu dacă voi mai regreta sau nu. Nu mă judecaţi pentru că-mi schimb impresiile şi părerile de moment. Principiile rămân aceleaşi.

Nu am judecat şi nu voi judeca pe nimeni pentru propriile fapte şi acţiuni. Pur şi simplu nu e treaba mea să fac asta. Şi, cred eu, nu ar trebui să fie nici a voastră. Suntem, cu toţii, liberi. Liberi să greşim, liberi să iubim, liberi să urâm, liberi să credem... sau nu. Renunţaţi la atitudinea superficială de a privi ironic, în batjocură, tot ceea ce voi numiţi a fi "inferior". Renunţaţi la râsul prost antrenat în oglindă şi la gesturile largi şi incomode chiar şi pentru voi. Lăsaţi "ochiul pentru alţii" să fie ceea ce trebuie să fie: ochiul pentru voi, ochii pentru voi.

Nu-mi cereţi să zâmbesc mai mult! Nu vreau să fiu fals. Şi lăsaţi-mi privirea în pace, e şi aşa destul de încărcată încât să mai ţină cont şi de voi, de cei ce doar privesc în jur. Lăsaţi imperfecţiunea să se manifeste liber, fiţi voi perfecţi...

Imre. Emeric.

2009-11-29T15:54:00.003+02:00

Melodia este veche, eu am descoperit-o de curând.

Alta care-mi place... "Nebun de alb". Punct.

Arabii...

2009-11-27T19:34:00.004+02:00

Despre ei se spune că au impresia că "tot ce li se întâmplă e din cauza americanilor". Eu spun doar că au unele dintre cele mai frumoase proverbe...

Gura calomniatorului este mai periculoasă decât gura ţevii de puşcă.

Aruncă noroi pe zid; dacă nu se lipeşte, va lăsa totuşi urme.

Un vânt favorabil nu poate forma un bun marinar.

Sunt o mie de feluri de a pierde o zi, însă niciunul de a o întoarce înapoi.

Pentru a-ţi realiza visele, trebuie mai întâi să te trezeşti.

Tu-mi pui jar în ureche şi tot tu spui: “Miroase a carne arsă”.

Leopardul nu salută gazela decât pentru a-i suge sângele.

Dacă vrei să ucizi un şarpe, taie-i capul.

Nu fi dulce ca să nu fii înghiţit, dar nici amar ca să fii aruncat din gură.

Cel mai mare duşman îţi este sufletul care sălăşluieşte între coastele tale.

Dacă ai reuşit să scapi de un leu nu încerca să-l vânezi.

Iubirea poate fi mare cât un munte sau subţire cât o aţă.

Nu sunt pierduţi banii care-ţi îmbogăţesc mintea.

Începutul focului e scânteia; începutul dragostei e privirea.

Vorbele blânde sunt cătuşe pentru inimi.

Am repezit securea asupra arborelui, iar el a zis: “Loveşte, coada securii e din mine!”

Dacă pretinde că e leu, de ce latră atâta?

A fost scuipat capul unui peşte şi el a spus: “Marea întreagă nu a putut să mă spele!”

Visele unei pisici sunt pline cu şoareci.

Cel ce ascultă pe la uşi riscă să audă ce nu îi place.

Cele mai bune lucruri sunt cele făcute fără zgomot.

Pe cel care nu te doreşte să nu îl doreşti nici tu.

Sursa: Citatepedia

Einstein despre Dumnezeu

2009-11-26T22:29:00.006+02:00

Despre Einstein se spune că acesta nu credea în Dumnezeu, datorită afirmaţiilor lui despre religie. Se pare, însă, că studentul Einstein a făcut asta:

"Profesorul unei universităţi importante şi-a provocat studenţii să răspundă la următoarea întrebare:
“Dumnezeu a creat tot ceea ce există?”

Un student a răspuns ferm:
“Da!”

“Dacă Dumnezeu a creat totul înseamnă că el l-a creat şi pe diavol. Şi, de vreme ce acesta există, înseamnă că Dumnezeu este cel rău?”

De această dată studentul nu a mai spus nimic, astfel că profesorul a susţinut că a demonstrat faptul că a crede în Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsită de logică. Un alt student a ridicat, însă, mâna şi a cerut permisiunea să pună o altă întrebare:
“Domnule profesor, starea de frig există?"

“Bineînţeles!”, i-a răspuns profesorul.
“Ce fel de întrebare este aceasta? Cu siguranţă că există, nu ţi-a fost frig, n-ai tremurat niciodată?”

“De fapt starea de frig nu există. În concordanţă cu legile fizicii, ceea ce noi considerăm a fi frig reprezintă, de fapt, absenţa căldurii. Noi doar am creat un termen care să descrie ce simţim când nu primim căldură în organism.”

“Şi... întunericul există”?
“Bineînţeles!”

“Vă înşelaţi din nou, domnule profesor! Nici întunericul nu există. Ceea ce există, de fapt, este doar absenţa luminii. Lumina poate fi studiată, întunericul nu. Întunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se întamplă când nu avem lumină.”

Într-un final, studentul îl întreabă pe profesor:
“Domnule profesor... răul există?”

“Bineînteles că există, după cum am menţionat la începutul discuţiei vedem violuri, crime, violenţă peste tot în lume, toate acestea sunt întruchiparea răului.”

“Domnule profesor, răul nu există! La fel cum am demonstrat în celelalte două cazuri, răul este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absenţei lui Dumnezeu din inima omului!”"

Nu ştiu cât este legendă şi cât este adevăr. Ştiu doar că îmi place.

Odă (în metru antic)

2009-11-25T21:35:00.004+02:00

Navigând liniştit pe net am dat peste această poezie. Poezie pe care o iubeam în liceu. Poezie pe care o iubesc şi acum.

"Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei 'nălţam visători la steaua
Singurătăţii

Când deodată tu răsărişi
În cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce...
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai reînviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!"

Mihai Eminescu

"Cavalerule", ruşine!

2009-11-23T12:17:00.010+02:00

Înainte de alegeri era tot mai pregnant "fenomenul Crin". Apăruse cavalerul mult aşteptat care vorbeşte frumos şi se comportă exemplar. Pe modelul "priviţi-l, e înalt, e blond, are ochii albaştri... deci e nevinovat"*, Crin devenise "salvatore della patria".

Discursul anti-Băsescu, bine punctat şi coerent exprimat, ironiile pliate perfect pe realitate şi nonşalanţa arătată în dezbateri i-au oferit cavalerului Crin iluzia că poate-poate... Ştia că singura lui şansă de a reuşi era să fie în opoziţie totală faţă de Băsescu. Şi a fost. Dar n-a reuşit. "A FOST"

Omul poate fi "citit" cel mai bine atunci când pierde. Aseară l-am citit pe Crin. Apoi am auzit... "mergem la negocieri". Ce negocieri, Crinule?! Cu cine? M-a cuprins o ciudată senzaţie de vomă când i-am văzut faţa celui mai mediatizat candidat care, dintr-o dată, a împrumutat "discursul Băsescu." Atunci, cred eu, am văzut cu toţii adevărata faţă a Cavalerului. O faţă ruşinoasă, dezgustătoare şi perfidă.

"Liberalii" sunt, din nou, în stare să treacă puntea. La fel ca "pesediştii" sau "pedeliştii". Contează voturile noastre? Nu, pentru că se duc toate în acelaşi loc. Pe hârtia igenică aruncată în WCul înfundat.

Politica e o curvă. Şi nici măcar nu e de lux. E d'aia de pe centură, ridată şi lacomă.

De aceea am ales sa votez aşa:

Nu se vede foarte bine dar în chenarul acela scrie: "Becali, pleacă din Ghencea!"

*un avocat si-a apărat clientul, în faţa presei, în felul următor: "priviţi-l, e inalt, e blond, are ochii albaştri... deci e nevinovat". Clientul a fost condamnat pentru tulburarea ordinii publice şi ultraj, după ce a lovit un cameraman cu LANŢUL.

Interviu cu mine

2009-11-14T21:27:00.002+02:00

Care este numele tău? Iţi place? Dar prenumele?
- Numele meu începe cu "F" şi nu, nu-mi place şi nu vreau să-l recunosc. Răzvan îmi este prenumele şi îmi place la nebunie.

Dă-mi deviza ta în 3 cuvinte...
- Credinţă, onoare, pasiune. Ordinea nu contează.

Dacă nu ar exista bariere ce ai face?
- Dacă nu ar exista bariere, atunci nu am exista nici noi. Le-aş inventa chiar cu riscul de a rămâne în istorie ca un personaj negativ.

Apropo de istorie, cu ce personaj istoric te-ai asemăna?
- Nu am studiat niciun personaj istoric atât de mult încât să mă regăsesc în vreunul dintre ei. Simt că istoria pe care o ştim noi nu e chiar cea reală...

Unii văd lumea doar în alb şi negru, alţii în nuanţe de gri iar majoritatea în culori. Tu, cum o vezi?
- Eu o văd hâdă. Lumea pe care o văd eu este precum un bulgăre de plastilină în care se amestecă toate nuanţele. Alb, negru... gri şi chiar şi cele mai vii culori. Imaginea nu e deloc plăcută, este un "ghem mofturos"... aici cald si bine, acolo frig şi urât. Este ciudat, pentru că deşi sunt atât de multe culori, imaginea per ansamblu a "ghemului" este una întunecată. Dar cu mici pete de culoare. Aşa văd eu lumea...

Care este regretul tău cel mai mare?
- Regretul meu cel mai mare... regret că timpul trece pe lângă mine iar eu sunt doar un banal spectator. Dar cel mai mare regret... nu a ţinut de mine, din păcate. Asta regret.

Oamenii au visuri... care sunt visurile tale?
- Unul dintre visurile mele cele mai mari este acela de a schimba ceva în lume. Restul visurilor mele nu vreau să le spun, mi-e teamă că, o dată deconspirate, ele se vor împrăştia spre alte zări. Nu vreau să le trădez. Le vreau în zările mele.

Ce vezi dimineaţa când te uiţi în oglindă?
- hmm, văd un chip cu ochi mici şi foarte derutat... în fiecare dimineaţă.

Ce înseamnă cuvintele pentru tine?
- Cuvintele, pentru mine, înseamnă cel mai banal şi mai ieftin mod de a înşela, de a manipula... de a corupe. Cuvintele folosite aşa cum trebuie.

Priveşti apusul iar apoi răsăritul. La ce te gândeşti prima dată, ce simţi?
- Sunt momente atât de frumoase încât nu mă mai pot gândi la nimic. Parcă primesc, de undeva, o putere... şi o speranţă că, poate, data viitoare nu le voi mai vedea singur.

Eşti la o răscruce de drumuri. Pe ce drum alegi să mergi... pe cel din stânga sau pe cel din dreapta?
- Categoric pe cel din dreapta. Întotdeauna voi alege dreapta. De ce? Nu ştiu să răspund exact... aşa simt eu.

Crezi în simţurile tale?
- Da, cred că am un simţ ceva mai dezvoltat... un simţ pe care încerc să mi-l cultiv cât pot de mult. Uneori pur şi simplu pot simţi diverse lucruri. Nu ştiu cum şi de ce...

Obişnuieşti să te uiţi la/după chipuri pe stradă?
- Nu obişnuiesc să fac asta dar mi se întâmplă uneori. De cele mai multe ori merg destul de neatent pe stradă, nu ma uit la/după chipuri. Mă uit prin ele, fără să vreau. Dar alteori sunt chipuri care mă "vrăjesc"... cred că acele chipuri privesc, de fapt, prin mine aşa cum fac şi eu la rândul meu.

Abreviază o frază. Apoi "deconspir-o"...
- C.2N.M.E.V.Î.J.T.F.T.2C.S.2P.
(Când nimic nu mai este viu în jurul tău fii tu cel care sădeşte primul pom)

Crezi în iubire?
- hmm... nu ştiu ce să zic. M-am înşelat de câteva ori. Au fost nopţi nedormite, au fost gânduri "năvalnice", au fost sentimente puternice... şi am crezut că iubesc. Dar nu a fost aşa, pentru că am trecut repede peste. Arabii au o vorbă: "Iubirea poate fi mare cât un munte sau subţire cât o aţă"... cred că eu am cunoscut acea "aţă", nu ştiu dacă vreau să mai cunosc şi "muntele"...

Dar în ce crezi?
- În afară de Dumnezeu cred în pasiune. Cred cu tărie că pasiunea poate muta munţii din loc. De fapt o altă deviză care îmi place foarte mult spune în felul următor: "Când speranţa moare... rămâne pasiunea".

Ce te impresionează cel mai mult?
- Lacrimile.

De ce?
- ... mama spune că m-a crescut cu şi din lacrimi iar atunci când văd lacrimi... le văd pe ale mamei.

Alege un loc din lume unde ai sta 10 secunde. De ce?
- Vârful marii piramide din Egipt. Nu ştiu de ce.

Dă-mi primul citat care îţi vine acum în minte...
- "Un război îl începi când vrei tu dar nu îl termini tot aşa" N. Machiavelli.

Înainte de toate... ce eşti?
- Sunt spirit. Ciudat spirit de om.

Spiritule, îţi urmezi inima?
- Nu întotdeauna.

Ultima întrebare... dacă Dumnezeu ţi-ar putea răspunde la o singură întrebare... care ar fi aceea?
"- Doamne, de ce?"

"De ce" ce?
- Ai spus ultima întrebare... :) "De ce?" Ştie El ce "de ce"...

Starea de azi

2009-11-14T17:07:00.003+02:00

Enrique nu este tocmai unul dintre preferaţii mei dar melodia asta are ceva aparte... nu ştiu ce.

Luceafărul

2009-11-11T13:36:00.003+02:00

Partea mea preferată a "Luceafărului"...

"El tremura ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri:

Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece."

Mihai Eminescu - Luceafărul (1883, aprilie)

Am un vis

2009-11-08T18:44:00.005+02:00

Mă gândesc, încă de mic, că la un momentdat voi reuşi să schimb lumea. Cum, de ce si, mai ales când, nu ştiu... încă. Dar ştiu şi sper că acel moment va veni. Trebuie să vină. Nu vreau să cred că m-am născut doar pentru a muri. Sau că m-am născut pentru a nu lăsa nimic în urmă.

Îmi doresc să pot schimba lucrurile pe care alţii le văd a fi imposibil de schimbat. Imi doresc ca numele meu să răsune, să vibreze şi să rămână o "marcă înregistrată". Am atât de multe gânduri încât nici măcar nu le pot înţelege. Să le mai pun în ordine... nici nu se discută.

Trec printr-o transformare care abia acum îmi dezvăluie o altă parte din mine. O parte pe care o recunoşteam în jur şi pe care mi-o doream cu ardoare... dar o parte pe care nu credeam că o am. A fost nevoie de timp ca ea să iasă la lumină. Este partea care, cred eu, îmi lipsea atât de mult...

În viaţă avem nevoie de schimbări. Şi le facem. Dar adevăratele schimbări sunt cele care vin dinăuntrul nostru. Sunt schimbările care ne "schimonosesc" în fel şi chip, sunt cele care ne chinuie... fără ca noi să ştim cum şi de ce. Acestea sunt adevăratele schimbări.

Inspiraţia, de orice fel, vine din astfel de momente. Momente din care, poate, nu înţelegi nimic. Te priveşti precum un spectator urmăreşte o piesă de teatru absurd. Te vezi, te simţi... dar nu înţegei. Uneori citeşti printre rânduri, mult, iar în final rămâi doar cu ideea. Sau treci mai departe... peste ideea care putea schimba ceva.

Am un vis... că într-o zi voi schimba lumea. E singurul lucru în care cred cu toată pasiunea mea.

Aş vrea...

2009-11-02T15:09:00.013+02:00

Aş vrea să pot înţelege sufletul. De preferat al meu. Dar nu m-ar deranja să înţeleg şi la modul general.

Mă seacă acele dialoguri interioare care nu îmi dau pace. Întrebările, ale căror răspunsuri se presupune că ar trebui să le găsesc în mine, îmi complică şi mai mult mintea, deja, întortocheată. Merg pe un drum, nu ştiu unde sau către ce, făcând aleatoriu stânga sau dreapta ghidat după o voce pe care nu o recunosc ca fiind a mea. Uneori merg înainte cu o voinţă nebună. Alteori caut scurtături, iar când am impresia că le-am găsit... îmi schimb, din nou, drumul... căutând altceva.

Încerc să-mi înţeleg sufletul. Mi-aş dori să ştiu cum "funcţionează". Dar cine a văzut vreodată un suflet? Dacă l-ai văzut tu... spune-mi şi mie, te rog, cum arată. Aş sta la distanţă, fără să-l ating, fără să-l judec... doar să-l văd. Poate aşa... aş înţelege.

Lucrurile pe care le vedem le putem înţelege. Le putem crede. Le putem urma. Dar unele "lucruri" pur şi simplu nu pot fi văzute. Doar simţiţe... eu asta nu înţeleg.

"Din când în când orice om normal e tentat sa-şi suflece mâinile, să le declare război tuturor şi să înceapă să spargă capete." H.L. Mencken

Nu pot să mai scriu

2009-11-01T12:23:00.003+02:00

"Săgetatorul are suficiente drame interioare, întrebari care işi caută răspunsul, profunzimi asemeni groapei Marianelor." cândva îmi iubeam zodia...

Gol

2009-10-31T12:36:00.001+02:00

Noi vrem respect

2009-10-28T13:12:00.006+02:00

Ca de obicei, atunci când Paraziţii se implică într-o campanie de acest gen, nu poate ieşi decât o piesă ruptă trup şi suflet din realitate...

Alte comentarii sunt de prisos, iată şi versurile:

Paraziţii - Noi vrem respect:

"Noi vrem respect, respect
Noi vrem respect, respect
Noi vrem respect, respect
Noi vrem respect, vrem respect

Ai dracu rusi au fost romanii, dar trece
A venit apa calda? A venit, da-i rece
Rupem tacerea
Asa sta treaba
Au trecut 20 de ani si-or sa mai treaca degeaba
Din nou pentru putere se bat
Cand scolile cad peste copii
E un iad
Acum, ca esti batran, totul se transforma in scrum
Spitalele sunt ultima halta pe ultimul drum
Ne taram pe drumuri, prin gropi ca prin nisipuri
Ei nu simt nimic ca-si pun la caldura curu' in jeepuri
Banii
sunt scopul
Ei vor totul cu justitia
Iti fura libertatea cand nu au ce sa-ti mai ia
Mergem la munca, platim taxe, taxe
Ei ne zambesc
Indiferenta lor o simtim pana-n oase
Nu vrem functii, nici putere
Sistemul e defect
Noi ducem tara-n spate
Vrem respect!

Sugeti un corn cu lapte, daca n-aveti dinti
Si numarati-mi ouale, ca mi-am iesit din minti
Bai animalule, nu vezi? Voi n-aveti interesuri
Iarna nu-i ca vara, va dorim succesuri!

Sugeti un corn cu lapte, daca n-aveti dinti
Si numarati-mi ouale, ca mi-am iesit din minti
Bai animalule, nu vezi? Voi n-aveti interesuri
Iarna nu-i ca vara, va dorim succesuri!

Rupem tacerea, poate v-am rupe gatul
Calculam in prostia noastra ca ni s-a urat cu uratul
Copiii se dau pe gheata, in sali de clasa
Saracia apasa
Batranii isi cauta demnitatea ramasa
Platim autostrazi care nu se mai fac
Si ne oprim sa ne tragem sufletul in primul copac
Legati in pat, in salvare, cu borsul pe-afara
Ne tremura mana
ca trebuie sa dam spaga la drum de seara
Ies lipsa 30 de miliarde, de argint
Sa traiti bine, fraierilor! Iuda, ne ameninti?
O ducem bine, nu-ti face griji, e totul perfect
Ne mai ajunge sa cerem acum. Cerem respect!
23 de milioane de nesimtiti, de coate goale
Isi permit sa incurce coloanele oficiale
Uite tuica, uite femei si sarmale, pentru cei alesi
Cauti dreptatea frate? Cauta usa si iesi!

Sugeti un corn cu lapte, daca n-aveti dinti
Si numarati-mi ouale, ca mi-am iesit din minti
Bai animalule, nu vezi? Voi n-aveti interesuri
Iarna nu-i ca vara, va dorim succesuri!

Sugeti un corn cu lapte, daca n-aveti dinti
Si numarati-mi ouale, ca mi-am iesit din minti
Bai animalule, nu vezi? Voi n-aveti interesuri
Iarna nu-i ca vara, va dorim succesuri!

Cu toate ca va fi greu sa nu minti in campania electorala
Promitem sa ne vedem din 3 in 3 luni in Piata Universitatii
Promit ca voi face autostrada suspendata peste Bucuresti
Promit ca vom da 20.000 de euro tinerilor care se intorc acasa
Ca sa ne vada autostrada, bineinteles
Totodata, am vorbit cu NASA sa trimitem un pilot roman in spatiu
Probabil un mecanic beat, de locomotiva, care mai trage pe nas
Daca nici el nu ne rezolva problemele
Promit ca imi voi da demisia in 5 minute de la votul din Parlament!

Noi vrem respect, respect!
Noi vrem respect, respect !
Noi vrem respect, respect!"

24 octombrie 2009

2009-10-24T16:12:00.000+03:00

Am nevoie de o minune.

A.W.O.L.

2009-10-21T16:31:00.005+03:00

Mă pierd în multitudinea ideilor care mă guvernează, în propriul război ce arde mistuitor în sufletul meu. Nu mai ştiu de ce parte a baricadei mai sunt acum. Nu mai ştiu de ce sunt în război, dar, mai ales, cu cine... Cu mine?!

Ies la iveală urme demult, credeam eu, uitate. Ies la iveală şi se întăresc în fiecare secundă tot mai mult luând diferite forme... dar cu acelaşi fond.

În surdină am auzit din nou o melodie. O melodie uitată în dramele trecutului. Un flash mi-a străfulgerat mintea iar ochii, închisi, au revăzut tot; am reauzit... o voce de vis... un timbru trist, macabru chiar... aşa mi se părea atunci. Aşa mi-a rămas în minte. Aşa am recunoscut acum.

Pentru un moment mi-am retrăit spaima, grija... înfrigurarea aşteptării. Mi-am recunoscut sufletul rătacit.

De fapt... unde am fost... şi unde sunt?

Un moment, te rog

2009-10-19T16:09:00.004+03:00

Cuvinte... vise, visuri, speranţe, iluzii. Toate îşi fac loc în viaţa noastră pe nesimţite. Unele, cele mai rebele, aleg cele mai nepotrivite momente. Cele mai rebele şi cele mai arzătoare. Tocmai momentele când tot ceea ce vrei să faci este să stai în pat cu pătura în cap. Şi, da, să-ţi plângi de milă.

Momentele astea parcă te pândesc. Se feresc să apară atunci când ai mai mare nevoie de ele. Stau liniştite, surâzând, frecându-şi palmele şi aşteptând parcă cerul să se întunece. Cum se întâmplă asta cum, hop, şi ele în "lumină" rânjindu-ţi cinic în faţă. Oricât ai încerca să le alungi... încerci degeaba, ele nu pleacă... au venit, sunt acolo... şi punct.

Mă gândesc prin câte asemenea momente am trecut şi, ooofff, prin câte voi mai trece... Am început, deja, să le recunosc. Simt acum, când trec printr-un moment prost, că trebuie să mi se întâmple ceva ce-mi doream... dar fară, normal, să pot "atinge". Sau să am o ocazie pe care o aşteptam de mult timp şi, bineînţeles, să nu o pot onora.

Nu mai am acea reacţie de indignare şi răbufnire cu pumni prin aer şi priviri încruntate iar pereţii nu-mi mai sunt duşmani. Am doar un zâmbet amar pe care încep să-l simt ca făcând parte din mine.

Mi-am găsit apărarea: "Un moment, te rog... nu e cel mai bun moment."

Nu e timp

2009-10-15T19:04:00.004+03:00

Deşi obişnuim să spunem "lasă că mai e timp" ar trebui să ştim că nu este aşa. Timpul are un început şi, cu siguranţă, are şi un sfârşit. Timpul este bestia care ne va presa întotdeauna. Timpul nu este prietenul nimănui. El trece liniştit prin toate furtunile noastre. Iar nimeni şi nimic nu-l poate opri. Nici măcăr o fracţiune de secundă într-o viaţă întregă.

Am încercat cu nebună frenzie să-l fac să stea. Să mă aştepte. Să încheţ momente, să opresc secunde. Nu ceream ore sau zile. Doar secunde. Neîndurător trecea mai departe zâmbind parcă cinic arătându-mi cum totul se scurge. Ratând în faţa lui, timpul nu-şi întoarce privirea către tine, fiind ocupat să-şi vadă de drum. Încotro, timpule, de unde atâta grabă?

Azi privesc înapoi în timp, uneori ne lasă să facem asta. Uneori el însuşi are grijă să-ţi scoată în cale momente care-ţi amintesc de tine. De tine şi de visurile tale. Vezi că există sincronizare între timp şi... alţii. Te afli într-o boxă care-ţi permite să vezi cum funcţionează el, timpul. Cum totul îşi are locul lui... în timp şi spaţiu. Din păcate şi la ore exacte.

E adevărat... fiecare lucru trebuie făcut la timpul lui. Dar cum să ştim care este acest timp? Cum să-l recunoaştem, cum să-l simţim... cum altfel decât riscând? Pentru unii riscul este pierdere curată, riscul este noroc chior... iar nu toţi se nasc norocoşi.

Timpul nu e... de fel, prin natura lui. Nu e timp... de pierdut, de stat, de trecut.

Deja dor...

2009-10-13T19:13:00.014+03:00

“Sunt drumuri ce ne caută demult.
Şi-ajung la noi când noi suntem plecaţi
În căutarea lor pe alte drumuri.”

Octavian Paler - Definiţia nenorocului

Am impresia că trăiesc într-un vis. Urât. Sunt într-o stare de amorţire pe care n-am mai cunoscut-o de 3 ani. De la semifinala dramatică a Stelei cu Boro din 2006. Sunt absent la fiecare pas pe care-l fac şi pierdut în fiecare privire pe care o arunc. Simt o disperare pe care cu greu mi-o pot controla. De fapt... nu pot. Deloc.

Sunt nefericit...

Mi-ai putea spune că sunt programat să trăiesc. Atât şi nimic mai mult. Am doar un sentiment de frustrare care mă va urmări mult-mult timp de aici înainte. Altceva nu pot simţi. Frustrarea este singurul sentiment pe care îl recunosc.... Şi mai este unul... unul care mi-a intrat in viaţă dintr-o dată. Unul care mi-a pus sufletul pe jar. Iar acum mi-l arde. Unul pe care am visat să-l întâlnesc... dar niciodată aşa. Niciodată aşa! Un sentiment pe care nu-l pot descrie... şi nici nu vreau să-l descriu.

Iubesc ceva ce n-am cunoscut niciodată, dar simt că-mi aparţine dintotdeauna. Deja dor... de o voce, de o speranţă, de un suflet... rămâne un fluturaş şi o promisiune.

Btfy,I<3U.

F.Y. 2009

2009-10-12T22:20:00.009+03:00

2009 a fost şi este cel mai tâmpit an al meu din cei aproximativ 24 pe care îi am. Este anul în care am decis că trebuie să mă schimb, că am nevoie de o altă gândire, de o altă abordare (în toate privinţele), că pot fi mai bun şi că viaţa mea trebuie să meargă înspre o altă direcţie. Una serioasă. Aşa credeam eu că e bine. Şi m-am schimbat... încet-încet...

A fost anul în care m-am descoperit în speranţa că la rândul meu voi reuşi să descopăr. Dar nu la modul la care o făceam înainte. Înţelesesem că era unul urât... Am renunţat la superficialitate şi, în general, am renunţat la tot ceea ce "societatea" numeşte a fi "rău". Pentru mine devenise, deja, un rău necesar. Am renunţat la masca în care toate acestea se regăseau îmtr-o armonie deplină. Toate prostiile. Masca pe care unii o priveau admirativ iar alţii o priveau dubios. Eram polul nord şi polul sud... în acelaşi timp. Eram alb, aici, acum şi cu totul negru dincolo.

Cu acea mască totul era altfel. Îmi ieşea aproape orice. Orice încercam. Cu anumite limite, bineînţeles. Reuşeam. Nu eram niciodată doar aproape de a reuşi. Nu rămâneam niciodată la uşă. De cele mai multe ori eu eram cel care o închidea. Deşi nu intram ultimul.

În 2009 tot timpul am fost doar aproape. Aproape să... aproape să... aproape să... Am văzut atâtea uşi închizându-mi-se în nas încât, de acum, le recunosc după sunet. Am fost serios, devotat, atent... am fost băiat bun. Bun de prost. Şi nu mi-a ieşit nimic. Iar când spun nimic... Absolut nimic! Nicio reuşită, în niciun domeniu (fie el sentimental sau material) Am urcat într-un carusel controlat doar de hazard. Iar hazardul nu mi-a fost niciodată cel mai bun prieten. Tot ceea ce-mi doresc acum, cel mai mult, este să vină sfârşitul anului. Să înceapă altul. Să începem altul...

Şi îmi vreau înapoi masca. Masca pe care am aruncat-o fără să mă uit în urmă. Masca ce mi-a fost cea mai bună parteneră. De când ieşeam pe uşă... şi până mă întorceam. Îmi vreau înapoi acea mască... pentru mult-mult timp de aici înainte.

... încet-încet, dureros de încet, mi-am dat seama că doar proştii se schimbă. Doar proştii se schimbă atunci când nu trebuie.

P.s: Btfy, întotdeauna îmi voi respecta promisiunile. :)

Nopţile mele şi demonii lor

2009-10-10T15:36:00.005+03:00

Sunt unele nopţi parcă rupte din cărţi sau filme horror. Sunt acele nopţi în care nu ai stare. Te zvârcoleşti, eşti agitat, respiri greu. Te rogi. Te rogi să te ia somnul, să se oprească odată calvarul ăsta. Oricât şi orice ai încerca rezultatul este acelaşi. Negativ. Nervozitatea îţi creşte.

Te dai jos din pat. Te duci la bucătărie, bei un pahar cu apă. Simţi o răcoare interioară. Crezi că gata... asta era! Vii în pat, te bagi sub pătură, iei perna în braţe... închizi ochii.

Deschizi ochii... De data asta îţi vine să urlii. Este mult trecut de miezul nopţii. Te ridici, priveşti pe geam. Răzleţ vezi şi alte lumini. "Ha, nu sunt singur!" parcă îţi spui triumfător. Deschizi televizorul. Te linişteşti.

Sunt nopţi dificile. Sunt nopţi de stare. Sunt, de fapt, oglindiri interioare. Sunt nopţile în care demonii dau viaţă gândurilor tale. Fie ele bune sau rele. Nopţi pe care nu le poţi exclude şi nu le poţi, mai ales, controla. Nopţi în care sufletul tau refulează iar tu nu-ţi poţi stăpâni gândurile... de data asta ele te stăpânesc.

7 A.M... dimineaţă din nou. Alarma radioului îţi dă trezirea. Rămâne doar visul. Urât.

Suburban

2009-10-03T19:42:00.005+03:00

Căutările, în viaţă, sunt variate şi eterne. De la banale pietricele la măreţe idei. De la lucruri mărunte la aspecte şi suflete. Căutările nu se opresc niciodată. Nici măcar atunci când ele iau sfârşit. Pentru că dorim, apoi, altceva.

Iar atunci când ne găsim (sau credem că găsim) ideea, aspectul sau pietricica... privim câş, cu o oarecare urmă de îndoială. Privim cu reţinere ceea ce avem, în acel moment, în faţa noastră. Începem să studiem pe toate părţile şi din toate unghiurile... să aşezăm în toate luminile.

Hmmm... deloc perfect. Aşteptăm să facă lucruri inimaginabile, avem o poftă nestăvilită de a nota. Cerem cu tărie să fim impresionaţi. Ce facem apoi? Începem să căutăm defectele, să le facem dacă nu le găsim şi să le scoatem cât mai în relief. Să exclamăm, să le arătăm şi să le sublinem îngroşat. Ne arătăm dezamăgiţi. Deloc impresionant. Nimic notabil. Încă o căutare eşuată. Încă o tentativă nefericită.

Întoarcerea la căutarea zilnică este doar o chestiune de timp. Avem nevoie să luăm o pauză, ultima căutare ne-a epuizat. Efortul de a-i arăta şi de a-i dovedi imperfecţiunea ne-a obosit, devine deja un repetent succes dureros. Efort pe care nu ne sfiim să-l reluăm.

Din nou căutăm... idei, pietricele, aspecte, suflete. Cu aceeaşi poftă nebună de a nota. Cu aceeaşi dorinţă de a fi impresionaţi. Sunt căutări pe care le vom avea toată viaţa. Chiar dacă le acceptăm sau nu.

La fel ca limbajul suburban. Nu toţi îl recunoaştem. Chiar dacă nu e nimic rău în el.

Scriu

2009-10-02T16:17:00.005+03:00

Scriu atunci când nu-mi găsesc refugiul în altceva. Atunci când simt că nimeni nu m-ar putea înţelege. Scriu cu pasiune dar fără scop. Scriu urât şi dezordonat. Scriu cum îmi vine în minte. Ce-mi vine în minte.

Scriu pentru că altceva nu cred că mai ştiu să fac. Scriu cu dor şi durere. Scriu pentru că vreau să scriu. Scriu din teamă că am să uit. Scriu pentru dovada pe care voi dori să o revăd. Scriu aşa cum nu am crezut că pot scrie. Scriu trist... şi ştiu. Scriu absurd... şi vreau.

Scriu atunci când nu vreau să mai vorbesc. Atunci când nu ştiu să mai vorbesc. Scriu pentru că imi imaginez lumi şi porţi deschise, închise... despre care nu mai ştiu ce să cred. Scriu gânduri pe care mi-e teamă să le spun.

Scriu pentru că sunt la un pas. La un pas de nebunie. La un pas de normalitate. La limită.

Nu aş putea să...

2009-10-02T15:40:00.003+03:00

Leapşă de la GiA, mai departe pentru toată lumea:

Nu aş putea să:
... nu mai mănânc cartofi prăjiţi.
... văd până la capăt un film prost.
... mai cred în Traian Băsescu.
... nu ajut, dacă pot.
... alerg mai tare decât Bolt. :P
... mai văd jumătatea plină a unui pahar făcut ţăndări.

Cunună de eşec

2009-09-28T17:56:00.006+03:00

Întotdeauna există o uşă pe care ţi-e teamă să o deschizi. Ţi-e teamă pentru că ştii ce ar putea fi în spatele ei sau ţi-e teamă tocmai pentru că nu ştii ce e dar simţi că dincolo de ea coşmarurile tale prind viaţă.

Este ca o urmă a eşecului care te bântuie fără încetare. La fiecare pas şi la fiecare răsuflare. Gândul că eşti unul dintre ei este mistuitor. Unul dintre rataţi. Unul dintre rataţii lui Paler, care nu are nimic altceva decât "visuri înalte şi ambiţii mari." Prosteşti.

Zi de zi deschidem şi închidem uşi. Unele cu teamă iar altele din obişnuinţă. Mergem mai departe. Orice ar însemna asta. Ne resemnăm sau ne revoltăm. Şi facem totul, stupid, în interiorul nostru, şi aşa zbuciumat. Ne trezim pe cap cu un adevărat Univers creat după chipul şi asemănarea noastră. Un Univers în care realitatea este "persona non grata". Devenim greu de înţeles pentru că deja funcţionăm după alte legi. Legile neadaptaţilor.

Cu fiecare capitol pe care-l parcurgem suntem tot mai aproape de început. Da, de început pentru ca eu nu văd niciun final... iar începutul pare a fi etern, reluându-se la intervale doar de el ştiute. Ne orientăm gândurile către destin aşteptând parcă mâna aia întinsă care să ne tragă spre salvare. Mâna aia venită de nicăieri şi având un singur scop: tu.

Cred că cel mai mare ucigaş de sufletele este interiorul nostru. Singurul care întemniţează şi condamnă în numele binelui... dar făcând numai rău. Încă mai cred în dimineţi, iar în una dintre ele sper ca Universul meu să nu mai existe iar eu să fiu, aşa cum trebuie, unul dintre cei adaptaţi.

Punct.

2009-09-24T12:53:00.008+03:00

Uneori oamenii, despre oameni, işi fac impresii. Işi creează personaje. Îi transformă în super-eroi şi îi privesc cu admiraţie. Le absorb fiecare gest, fiecare cuvânt şi le cred fiecare acţiune. Unii au tendinţa de a vedea în alţii ceea ce ei nu pot fi, ridicându-i pe un fals piedestal.

Obişnuim să catalogăm. Să facem categorii. Să atribuim calităţi şi defecte. Obişnuim să credem în alţii mai mult decât am crezut în noi vreodată.

Ne place să vedem măreţie. Deschidem sufletul larg şi încercăm să acaparăm cât mai mult. Mult. Mult de tot. Apoi, avem impresia că deţinem tot ceea ce este în sufletul nostru. Sentimentul de proprietate se manifestă din ce în ce mai pregnant şi avem pretenţia de a cere mai mult. Mereu mai mult. Cât mai mult. Nu suportăm gândul că nu vom mai primi. Dintr-o dată noi devenim etalonul libertăţii şi al adevărului. Începem să credem că, de fapt, centrul Universului suntem noi. Toţi.

Involuntar se întâmplă toate aceste... nici nu ştiu cum să le spun. Încep atât de frumos, continuă atât de bine dar se termină, mereu, atât de trist. "Super-eroul" este obosit, hăituit, blamat şi arătat cu degetul în "piaţa mare". Întotdeauna se va găsi un altul care să-l înlocuiască.

Imaginaţia ne joacă feste. Din când în când ne mai trezim... dar ne reorientăm repede când, de fapt, nu există super-eroi. Doar oameni liberi. Punct.

Ppppp'ăla

2009-09-22T12:29:00.008+03:00

Anda mi l-a "prezentat" de curând pe Bahoi...

"Vrei bachet? Trage-mă de boschet!"

Bahoi te sfătuieşte:

Bahoi shaolinu'. (pe la 4:55 ne învaţă cum să stingem lumânarea cu "puterea minţii")

Ce ziceţi? "Merge minutele?" :))

Ankh

2009-09-15T19:00:00.005+03:00

Obsesia mea pentru simboluri a început încă de când eram mic. De pe vremea când plecam cu clasa în excursii şi ne opream prin tot felul de locuri... biserici, mănăstiri, situri arheologice, etc. Primul lucru pe care îl făceam, când ajungeam într-un asemenea loc, era să observ ce simboluri sunt pe pereţi, pe jos... şi în jur, în general. Găseam a fi fascinant să poţi vedea sau să poţi atinge simboluri aflate acolo de sute de ani. Sau chiar mii.

Mai târziu am auzit de Egipt. Am început să citesc şi să mă uit la toate emisiunile în care se vorbea despre această ţară sau piramidele şi civilizaţia ei. Era o emisiune pe Tvr 1... ceva cu "Encicopedia..." nu-ştiu-cum. Apoi a apărut cablul tv şi Discovery Channel. :)

La început am fost puţin intrigat când am văzut acest simbol. Nu puteam percepe ce vrea să însemne acea cruce cu buclă. Pentru mine exista o singură cruce... cea creştină. Curiozitatea m-a făcut să caut semnificaţia simbolului. Nu era un simbol negativ... cum am crezut iniţial, ci din contră...

Unele teorii susţin faptul că "Ankh" reprezintă simbolul răsăritului, altele susţin că reprezintă uniunea dintre principiul masculin şi cel feminin (uniunea dintre Cer şi Pământ), dar cea mai importantă semnificaţie a crucii "Ankh" este aceea că ea reprezintă simbolul vieţii veşnice, al imortalităţii, al Universului, al puterii de a da şi de a susţine viaţa. Civilizaţia egipteană este cu adevărat fascinantă.

De curând mi-am cumparat şi eu un "Ankh", iată-l:

Alb

2009-09-14T13:41:00.003+03:00

Am încercat, prin zâmbete şi glume, să-mi ascund teama. Să ascund că nu ştiu ce să mai fac. Să ascund că acum, mai mult ca niciodată, viitorul meu alunecă. Il simt parcă printre degete.

Oglinda mi-a fost întotdeauna criticul cel mai de seamă. Ea nu m-a minţit, nu mi-a spus poveşti şi nici nu mi-a vândut iluzii.

M-am obişnuit să dezamăgesc constant. Şi o fac intr-o cadenţă "demnă de invidiat". De acum simt că zâmbetele-mi false devin schimonosiri ipocrite. Optimismul de faţadă mi se întoarce împotrivă iar oglinda mă neagă. În jurul meu totul este închis iar asta mă sperie crunt.

Mă gândesc că e doar vina mea. Paşii greşiti, paşii făcuţi înapoi, nehotărârea... totul m-a costat, şi mă costă în continuare. Gândirea liniară, orgoliul şi iluziile despre viaţă m-au clădit într-un mod greşit (înclin să cred aşa, acum). Regretele şi "dacă-urile" sunt egale cu zero dar ciudat este faptul că dacă aş lua-o de la început parcă tot aici aş ajunge.

Deşi nu cred în destin, poate că acesta chiar există. Iar dacă e aşa... mi-e groază să mă gândesc la destinul meu.

În mintea mea... este totul blanc. Un blanc murdar.

Obsesie 9

2009-09-14T13:37:00.002+03:00

Azi dimineaţă am "descoperit-o" pe MTV. Va sta toată ziua, cel puţin, pe repeat. :|

Jurământ vieţii

2009-09-11T23:27:00.005+03:00

Pe Emil Cioran l-am descoperit abia acum un an şi jumătate (târziu, spre ruşinea mea) dar nu am dat o atenţie prea mare textelor sale. Eram ocupat şi stresat cu alte lucruri pe vremea aceea, aveam o licenţă de luat şi am trecut uşor peste.

Primul "contact" a fost cu acest citat: "Numai îngerii mă mai pot mângâia. Aceste ne-fiinţe, ce trăiesc pierzându-se fiecare în extazul celeilalte. O lume de extaze reciproce..." (Cartea amăgirilor) Nu ştiu ce înţelegeţi voi din el dar eu îl consider sublim.

Încet-încet am ajuns apoi să-l redescopăr, să-l citesc, să-i comand cărţile şi poate chiar... să-l înţeleg. Cât de mult? Nu ştiu. Tristeţea din scrisul său nu este nici frică şi nici melancolie. Are un scris macabru (uneori) dar "dulce". Fascinant cu adevărat. Pentru cei ce înţeleg.

Azi am redeschis "Cartea amăgirilor" la întâmplare. Pagina 98, "Jurământ vieţii", text sublinat cu markerul. (Apropo, voi cum citiţi cărţile? Notaţi pasajele care vă plac sau le subliniaţi?)

"Niciodată nu te voi trăda de tot; deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas;
Când te-am urât, nu te-am putut uita;
Te-am blestemat, ca să te suport;
Te-am refuzat, ca să te schimbi;
Te-am chemat şi n-ai venit; am urlat şi nu mi-ai zâmbit; am fost trist şi nu m-ai mângâiat.

Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele, mormânt glasului meu. Tăcere fost-ai chinurilor şi pustiu singurătăţilor mele. Ucis-am în gând întaia clipa a vieţii şi fulgerat-am începuturile tale. Vrut-am otrava rădacinilor tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu.

Dar recunoscator îţi este sufletul meu pentru zambetul ce l-a avut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întâlnire, de nimeni aflată; acea întâlnire nu se
uită, ci cu credinţă ascunsă în tine răsuna în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi.

Îţi jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea trădare.
Jur pe tot ce poate fi mai sfînt: pe zâmbetul tău, că nu ma voi despărţi de tine."

Cartea amăgirilor - Emil Cioran

UPDATE:
Cartea de mai sus am comandat-o doar după mărturisirea Terrei: "din toate cărţile asta e singura ce aş vrea să o cumpăr."... şi am cumpărat-o eu. :)

Oameni idioţi

2009-09-10T12:15:00.004+03:00

Azi dimineaţă, când am încecat să intru pe messenger, mi-a apărut mesajul "Your account has been locked", în condiţiile în care ieri (toată ziua) nu m-am atins de net. De aici rezultă că cineva s-a "jucat" la contul meu.

Cât de idiot/ă trebuie să fii pentru a încerca să spargi un cont de yahoo? Ce cred oamenii de genul ăsta, că vor afla misterele lumii de pe acel cont sau ce vor face, vor trimite mesaje injurioase celor din lista, doar pentru amuzament?

Tare plictisit/ă trebuie sa fii să încerci 8698765304760576 de milioane de parole, până când se blochează contul. Ăştia n-or fi având viaţă?

Nişte idioţi... sau idioate, care îşi pierd timpul cu prostii.

Sexy balamuc

2009-09-06T12:11:00.015+03:00

Uneori am impresia că nu trăiesc în timpul potrivit şi mă gândesc cum ar fi fost să fi trăit prin anii '50, '60, '70... Cu ajutorul Terrei am aflat cum aş fi arătat măcar.

Uite aşa:

1952 - Parcă semăn puţin cu regele Mihai, în tinereţe :D

1954 - Niciodată nu mi-a plăcut "costumaţia" asta, dar parcă... :-?

1958 - Ace Ventura, detectivu' lu' peşte

1962 - Nu ştiu dacă aţi văzut "A beautiful mind" dar aici semăn cu John Nash (Russel Crowe):D

1968 - Beatles-ul din mine ;;)

1982 - "I have a dream, that one day..."

1988 - Laţe

1992 - Hai că sunt drăguţ aici :D

1996 - :-S

2000 - Clar trebuia să vină sfârşitul lumii :))

Eu şi băieţii mei... nişte derbedei :->

1972 - Niciodată nu voi înţelege jocul ăsta.

1960 - Chimia... "pasiunea" mea :-L

Nu

2009-09-04T22:24:00.004+03:00

Nu am două personalităţi. Nu sunt înger sau demon. Nu sunt băiatul bun sau băiatul rău. Nu îmi împart şi nici nu îmi calculez "abilităţile". Nu mă schimb de la o zi la alta. Nu refuz doar pentru a fi rugat mai mult. Nu accept doar pentru a refuza mai târziu.

Nu dau speranţe acolo unde nu sunt. Nu complic nimic. Nu văd altceva decât ceea ce-mi arăţi, ceea ce vrei să-mi arăţi. Nu aud decât ceea ce-mi spui. Nu înţeleg decât ceea ce vrei să înţeleg. Nu dau mai mult pentru a primi mai puţin. Nu dau puţin pentru a primi mai mult... sau nimic.

Nu-mi plac nervii şi nici nu mă joc cu ei, iar amăgirea nu-mi este prietenă. Nu sunt la capătul lumii, dar aş vrea să fiu.

Nu înţelegi, nu? ...sau poate că eu ar trebui să înţeleg...

Alexandra Svet... dar mai mult Sweet

2009-09-02T19:55:00.013+03:00

Prima dată am auzit (citit) despre ea pe blogul Florianei Jucan. Apoi i-am citit manifestul. Inteligent. Clar. Brav. ...fantezist.

Ceea ce vrea Alexandra (foto) este sweet (drăguţ). Este ceea ce visăm noi noaptea, după ce o zi întreagă ne-a tras-o un analfabet care are un tată "jmeker". Care la rândul lui le-o trage la alţii. România Alexandrei nu poate exista. Nu pe planeta asta. Nu în timpurile astea. Romania manifestului ei este acea Atlantida pe care fiecare cercetător şi-ar dori să o descopere şi să o arate lumii întregi.

Poporul român nu este în stare de o revoluţie, de o adevărată revoluţie de această dată. Nu încă. Suntem conectaţi la grija zilei de mâine atât de mult încât ne e imposibil să ne gandim şi la altceva. Suntem scârbiţi de ceea ce vedem şi de ceea ce simţim, dar tot ceea ce ne dorim este să punem capul pe pernă pentru ca a doua zi să avem puterea de a o lua de la capăt. Suntem un popor inert, blazat, temător de schimare. Suntem un popor dezamăgit de 20 de ani de promisiuni, suntem un popor care nu mai crede în vorbe. Nici măcar în fapte, pentru că nu ştim cum arată aceste fapte.

Nu dezarmez şi nu-mi doresc să critic gratuit. Vorbesc despre România mea, cea pe care o simt în fiecare zi pe propria-mi piele. România românilor preocupaţi în primul rând de ei (şi abia apoi de copiii lor), a celor trişti de pe stradă şi a celor iritaţi în faţa celui mai mic obstacol.

Nu mai cred în oamenii deştepţi pentru că nu-i mai văd. Iar dacă îi văd îi aud fabulând. Niciodată acţionând. Dacă îi văd acţionând... rămân dezamăgit. Se corup repede şi devin cu uşurinţă ceea ce cu toţii urâm.

Manifestul Alexandrei Svet este de apreciat, de aplaudat, de urmat. Dar... câţi, oare, o vor face? Câţi sunt neşantajabili, incoruptibili şi profesionişti? Într-o ultimă încercare de a crede, spun... "Vreau să-i văd! ...dacă ei există."

P.S.: Cine sunteţi dumneavoastră, tânără frumoasă, Alexandra Svet?

Unde mi-e pasiunea?

2009-09-01T23:34:00.005+03:00

Niciodată nu aş fi crezut că pot urmări un Steaua - Dinamo aşa cum am facut-o duminică. Detaşat, liniştit, fără emoţii. Îmi priveam "fraţii" cum se agitau şi pentru prima dată mă miram de ce fac ca maimuţele.

Răspundeam la mesaje, mă uitam prin jur, beam din pahar şi stăteam relaxat, pe spate, în scaun. Nu reacţionam la fazele Stelei iar la golul lui Dinamo nu am simţit nimic dureros în mine. Nu am mai simţit inima svâcnind şi nici nu mi-a mai venit să fac ca toţi dracii.

Mă amuzau "discuţiile" între ai mei şi "duşmani". Nu participam, doar mă bucuram de ele. Zâmbeam deşi tot meciul am băut doar două beri. În cea mai mare linişte posibilă. Linşte sufletească. A fost ciudat. Ciudat de bine. La final, în drum spre maşină, am auzit: "Bă, tu dreaq ai mă?"

Nimic, doar mi-am pierdut pasiunea. O declar nulă.

Eu, Răzvan.

2009-08-31T17:04:00.005+03:00

Nu sunt un tip pretenţios de fel. Niciodată nu am fost. M-am mulţumit să am exact ceea ce aveam nevoie. Ceea ce munceam. Nici mai mult, nici mai puţin. Dar au fost şi momente în care îmi doream să obţin mai mult. Nu? Nu toţi avem astfel de momente? E ceva greşit în asta? Să-ţi doreşti mai mult? Să vrei să munceşti mai mult? Să vrei să reuşeşti...?

Oricât de mult ne-am dori noi, nu toţi suntem născuţi sub o stea norocoasă, strălucitoare. Unii sunt/em născuţi sub stele slabe, îndepărtate, pâlpitoare. Inconstante în apariţie şi temătoare în strălucire. Iar alţii poate că nici măcar nu au o stea a lor.

Nu cred în "The secret". Nu cred în puterea miraculoasă a gândurilor, a visurilor şi a Universului întreg complotând pentru binele tău. Dacă lucrurile ar funcţiona aşa atunci probabil că ne-am plimba cu Terra prin Univers.

Niciodată nu mi-a fost ruşine de ceea ce am făcut. Chiar dacă adunam saci de sticle de plastic sau puneam întrebări tendenţioase. Am făcut fiecare lucru la timpul lui. Aşa cum a trebuit. Aşa cum evoluţia o cere.

Sunt profesionist şi cred cu tărie în idealurile mele. Nu ling şi nu scuip. Doar spun şi plec. Nu sunt absurd. Ştiu şi pot să înţeleg oricând şi pe oricine. Dar nu oricum. Încă mai cred în şansa mea, dar când privesc în jur am tendinţa de a mă pierde. Nu pentru că sunt slab. Ci pentru că văd şi aud poveşti reluate parcă la infinit. Poveşti care nu merită. Nici cât negrul sub unghie.

... iar în fiecare seară, înainte de culcare, mă întreb: azi, unde am mai greşit?

Demult

2009-08-29T15:06:00.003+03:00

De pe vremea când fotografia era parte a vieţii mele:

Uncategorized

2009-08-27T15:58:00.004+03:00

Nu ştiu de ce. Nu ştiu cum. Nu ştie unde. Nu ştiu cine. Dar mai ales, nu ştiu când. Aiurea este şi că nici nu mă intereseză. Dacă aş putea spune-o cred că aş face-o. Puţin ar fi mult. Destul.

Destul este, poate, maxim. Sau doar suficient. Până la urmă aprecierea este, întotdeauna, subiectivă. Funcţie de interese, de idei... Capătul de linie are şi retur. Adică nu este unul, sunt, cel puţin, două.

Două cuvinte. Cunoscute sau nu. Cunoscute. Un singur sens. Care? Mai are rost? Nu. Sensul pierdut este inutil. Absent. Ar trebui inventat un singur cuvânt. Nou. Şi să începem de la zero.

Zero grade. Îngheţi. Dar nu ţi-e chiar frig. Te zgribuleşti puţin şi te înroşeşti. Parcă ai zâmbi. Priveşti.

Priveşti dincolo de cuvinte. Cuvinte absurde, cuvinte noi. În urmă nu laşi decât resturi şi punctuaţie. Sensuri şi gânduri. Iar tot ceea ce crezi este tot ceea ce ai.

Ai şanse. Mici. Mari. Multe. Puţine. Sau n-ai deloc. Te urmăreşte, de fiecare dată, ultima experienţă. Ultima impresie. Oricât ai încerca să scapi de ea... nu o poţi face.

P.S.: Vroiam doar sa scriu. Nu ştiu ce. Orice.

Gustul eşecului

2009-08-26T20:34:00.005+03:00

Nu e nimic mai dureros pe lume decat neputinţa. Propria-ţi neputinţă.

P.S.: Am auzit vorbindu-se (mult) despre Dumenezeu. Acum, nu că nu aş crede în El, dar să fim serioşi... Dumnezeu nu e în tot şi în toate. Dumnezeu este doar nevoia de a crede în ceva, este o parte a limitei noastre. Dumnezeu nu-ţi poate controla viaţa şi nici nu te poate ghida. Cred că religia este o oglindire a suferinţei şi a neputinţei umane. Oamenii slabi apelează la ea, la religie, la Dumnezeu.

Da.

2009-08-24T23:18:00.004+03:00

Sentimentul de blocaj interior este unul dintre cele mai urâte sentimente, cred eu, din câte pot exista. Nu am reuşit să-mi dau seama, încă, de ce apare... cum apare... şi cum poţi trece (repede) peste el.

Nu ştiu nici măcar dacă are vreo legătură cu sentimentul de confuzie. Nici pe ăsta nu am reuşit, încă, să-l descifrez.

Mă tot întreb, cu o oarecare îngrijorare... "ce trebuie sa fac?" Răspunsul se lasă aşteptat. Deşi ştiu că în ultimele luni eram absolut sigur de ţelul meu... acum mă simt blocat. Parcă mă înec "ca ţiganul la mal". Gândurile mele se bat cap în cap iar logica mea iubită nu mai are nicio o valoare acum.

Cineva are dreptate... da, sunt încă un copil.

Capitolul VIII - Fuga

2009-08-20T12:49:00.005+03:00

... înmugurise teama şi tot ceea ce ţinea de ea. Judecata îi era prea slabă pentru a mai putea pune bază. Ştia că totul este trecător şi că nimic, dar absolut nimic nu îi poate împiedica destinul. În care credea cu atâta nebunie.

Camera îî era plină de bagaje, se pierduse printre ele. Ura asta. De fiecare dată a urât. Dar sunt lucruri pe care, pur şi simplu, trebuie să le faci în viaţă. Acesta părea a fi unul dintre ele.

Îşi asculta inima dar nu îi auzea decât bătăile. Bătăi pe care nu le-a putut descifra niciodată. Singurul indiciu îi era dat de frecvenţa lor... sacadată, acum. Toul, din jur, dispare. Camera este din nou goală iar uşa îi este între-deschisă. Parţial deschisă sau parţial închisă?

Va pleca acum...

Shht

2009-08-19T23:06:00.003+03:00

Momente în care vorbele sunt de prisos întâlnim destul de des în viaţă. E ciudat cum putem rămâne blocaţi, fără reacţie, cum încruntăm privirea şi refuzăm. Refuzăm dreptul de a vorbi.

În faţa procurorilor avem dreptul de a tăcea. Dreptul se păstreză chiar şi în faţa instanţei, dar nu e tocmai indicat. Urăsc momentele în care apare refuzul de a vorbi. Nu pentru justificare sau acuzare. Doar pentru a vorbi, a spune, a relata...

Tăcerea te face să crezi că totul este mult mai grav decât pare. Tăcerea accentuează. Fixează. Surprinde. "Ucide".

Te întrebi ce gust are tăcerea? Amar, şi da, tăcerea vorbeşte, e şi ea un răspuns.

Rocky...

2009-08-19T21:22:00.001+03:00

... unul dintre filmele mele preferate.

Mă adresez ţie

2009-08-16T23:26:00.001+03:00

Când o să ma vezi supărat să nu încerci să mă împaci imediat. Toţi dracii ii voi vărsa pe tine. Ştiu că nu eşti de vină, vei şti că nu vorbesc serios.

Când o să privesc în gol să baţi din palme, încet... să nu mă sperii şi apoi să-mi zâmbeşti.

Când voi flutura pumnii prin aer să nu-mi stai în cale, nici măcar în preajmă, nu vreau să te rănesc.

Când îmi voi încrunta sprâncenele să nu mă mai priveşti, chiar dacă ţi-o voi cere. Nu vreau să mă vezi aşa.

Când îţi voi face cu ochiul vreau doar să-mi răspunzi... la fel.

Când voi pleca... vreau să nu mă uiţi. Iar când te voi striga... vreau să fii acolo. Mereu.

Mă adresez ţie... oricine, dar mai ales oriunde, ai fi tu.

Femeile

2009-08-15T16:41:00.005+03:00

Probabil că cea mai mare greşeală (sau una dintre cele mai mari) pe care o poate face un bărbat este aceea de a încerca (repet... de a încerca) să înţeleagă o femeie.

Atunci când vorbim despre femei trebuie le extragem din orice cadru, din orice context... trebuie să le punem separat şi să uităm de banala logică sau de orice altceva pământean. Pământean pentru noi.

Pentru ele legile sunt altele, frecvenţele sunt altele... totul este altceva. Timpul nu are nicio valoare iar "DA" sau "NU" au acelaşi sinonim... "POATE". Adică DA=NU=POATE... poate că da, poate că nu... sau doar poate... huh?!?! În lumea lor predomină confuzia generală, singura teorie valabilă fiind cea a haosului.

În lumea asta... ele joacă după propriile lor reguli. Mai ciudat este că atunci când regula nu le mai convine... o pot schimba. Atunci, instantaneu. Iar dacă o regulă nu există încă... o pot inventa. La fel cum o pot anula, păstrându-şi acelaşi zâmbet inocent ca la început.

Câteodata...

2009-08-14T18:33:00.003+03:00

... am momente în care nu mă interesează ABSOLUT DELOC restul lumii. Nu vreau să aud văicăreli, nu vreau să ascult poveşti, nu vreau să văd pe nimeni plângând sau râzând.

Nu mă interesează cine, ce, cum, unde, când, cu cine şi de ce. Nu îmi pasă dacă cineva sau altcineva suferă după un câine sau după o căţea. Şi nu îmi pasă nici dacă lumea stă în loc sau nu. (ştiu că asta oricum nu se poate, dar tot nu îmi pasă)

... vreau doar să stau izolat, în munţi îmi vine să mă duc. Nu îmi pasă dacă cineva îmi va simţi sau nu lipsa. Nu îmi pasă dacă cineva, cândva ar vrea să mă caute.

... nu am chef să "repar" nimic. Nu vreau să zic nimic. Nu vreau să ajut pe nimeni. Nu vreau nici măcar să visez.

... am momente de egoism de care, chiar şi eu, mă sperii.

Eu sunt Răzvan.

Of II

2009-08-11T23:34:00.005+03:00

Îmi pierd concentrarea cu fiecare zi care trece. Cred că vârful de formă maximă a trecut deja. Se întâmplă exact ceea ce mă temeam că se va întâmpla. Oricât de mult aş încerca să dau totul... nu-mi iese, simt că mă împiedic la mal...

Am umerii grei, picioarele refuză să mai alerge, respiraţia mă îneacă în loc să mă ajute. Muzica... nici ea nu mai este de partea mea. La timp... nici nu vreau să mă mai gândesc. Cred că am nevoie de o pauză.

Mi-e teamă, dar ştiu că asta mă va ajuta şi mai mult.

De la mine pentru mine:

Eu...

2009-08-10T22:45:00.004+03:00

...am reţineri faţă de fetele cu păr pe mâini. Părul nu are ce căuta pe mânile ŞI MAI ALES PE PICIOARELE unei fete. E urât, e inestetic, e... naşpa. Când mângâi braţul unei fete nu vrei să faci codiţe din părul de pe mâini, nu? Ştiu că, probabil, e greu să fii fată... ai atâtea pe cap (săracele) acum să trebuiască să scapi si de părul de pe mâini... ar fi prea de tot. Dar... TREBUIE!

Nu ştiu dacă sunt ciudat sau nu... ştiu doar că nu-mi plac fetele cu păr pe mâini. Punct. (Fiecare cu piticii lui)

P.s.: Dacă ar fi să fac o asociaţie aş face una care sa epileze fetele pe mâini... şi în unele cazuri şi pe picioare.